Mă uit în jurul meu și realizez din ce în ce mai mult cât de multe amprente lasă anii asupra fiecărei generații. Preocuparea tinerilor pentru educație nu mai este nicidecum aceeași ca atunci când eu mă aflam la început de drum. Motivația lipsește cu desăvârșire și este înlocuită de cele mai multe ori de acțiuni realizate pentru evitarea conflictelor cu părinții, pentru obținerea unei diplome strict în ,,asigurarea” unui viitor loc de muncă sau pentru a obține diferite avantaje din partea celor ce susțin procesul acestora de dezvoltare. De ce nu mai iubesc elevii școala? Unde se frânge interesul acestora pentru actul educativ? Ei bine, în opinia mea acest fapt presupune analizarea unei multitudini de problematici care de cele mai multe ori rezidă în lipsa preocupării părinților sau reprezentanților copiilor față de procesul evolutiv al copiilor lor. Părinții de astăzi sunt ocupați, nu știu dacă într-adevăr mai ocupați decât au fost ai noștri, însă de cele mai multe ori se pierd în teancul de ,,obligații profesionale” și se solicită excesiv, astfel încât în momentul în care ajung acasă sunt secați de energia necesară de a mai petrece timp și pentru evaluarea performanțelor educaționale ale copilului.
Puțini sunt oamenii care înțeleg faptul că nașterea unui copil nu este ceva ,,normal pentru existența unei familii”, ci este ceva firesc, dar acest lucru doar în ipoteza în care părinții conștientizează responsabilitatea enormă a unui astfel de eveniment în viața lor.
,,Ce te chinui atât? Lasă-l în pace, copilul crește și singur!”. Sigur că da, crește privind împrejur și realizând că este singur și că trebuie să găsească soluții la tot ceea ce i se întâmplă fără a deranja prea tare părintele veșnic obosit care dă ochii peste cap atunci când este solicitat. Normal, crește, dar fizic și poate nici așa prea armonios, în cazul în care nu are posibilitatea de a fi învățat care ar fi pașii către o evoluție fizică adecvată vârstei sale, iar această listă ar putea să continue pe zeci de pagini, însă nu doar acest aspect contribuie la construirea subiectului nostru.
Revenind, educația în zilele de astăzi reprezintă, din păcate, un ,,obiect” îndesat în programul unui tânăr, nu pentru că părintele înțelege neapărat importanța acesteia, ci pentru că ,,așa trebuie” și, mai mult decât atât, oferă adulților posibilitatea de a scăpa de grija copilului măcar pentru câteva ore.
Copiii de astăzi sunt lezați de toți cei ce nu știu să povestească frumos școala, sunt speriați de evidențierea etapelor mai complicate și amenințați permanent cu o nereușită în viață anticipată încă din momentul primilor pași făcuți în curtea instituției. Uitați să istorisiți copiilor frumusețea relațiilor dintre profesori și elevi, uitați să le povestiți despre cum cei mai frumoși ani ai tinereții noastre sunt, de fapt, la școală, locul în care creăm prietenii, conexiuni cu oameni noi și dobândim cunoștințe pentru buna și permanenta noastră evoluție.
,,Lasă, mamă, mergi acolo, îți iei notițele și vii acasă. Apoi îți iei notele de care ai nevoie și altceva nu te mai interesează.” Serios? Adică asta este ceea ce trebuie să înțeleagă el despre responsabilitatea față de sine și despre respectul față de munca proprie și a altor oameni? Totul, chiar totul în această viață este despre a ne obține îndeplinirea obiectivelor? De ce nu explicați elevilor faptul că profesorii, colegii, doamnele de serviciu, asistentele, directorii, bibliotecara și toți ceilalți ai școlii sunt piese de puzzle independente în drumul lor către un viitor curat, demn și limpede? De ce nu le povestiți cât de frumos era să îți admiri profesorii, să știi câte ceva despre viața lor, să fie aproape de voi și să primiți sfaturi de la aceștia? De ce nu le povestiți despre lacrimile despărțirii de doamna învățătoare și despre vizitele făcute acesteia pe tot parcursul școlii generale? De ce nu le povestiți urletele de bucurie de la aruncarea tocăi și despre emoțiile trecerii într-o nouă etapă? Nu am să uit niciodată numele profesorilor mei, modul lor de a vorbi, de a gesticula, de a ne certa elegant, de a ne mângâia cu vorbe pe care poate atunci nu le înțelegeam așa de bine. Nu am să uit cât de fericită eram atunci când peste ani profesorii mă recunoșteau și îmi dădeau ocazia ca printr-un dialog scurt și frumos să retrăiesc cele mai intense momente ale dezvoltării mele educaționale.
În viziunea mea și mai departe de aceasta, în sufletul meu, profesorul va fi mereu entitatea ce va reuși să dăinuie în infinit fără a ști exact unde se vor sfârși sfaturile sale, rămâne amintirea unor reușite, ambiția îndreptării unor eșecuri, modelul de conduită și loialitate, imaginea transparentă a viitorului pe care dacă îl înțelegi, îl poți prinde de mână.
Știu… așa cum abordarea tinerilor de astăzi este diferită față de modul nostru de a privi educația înainte, așa există și o mulțime în care cadrele didactice au condus la îndepărtarea elevului de studiu, însă despre asta, promit că am să povestesc într-un articol viitor…
The biggest gratitude i can give to my teachers is to keep themselves in my memory and soul forever!