E și așa greu tot ce se întâmplă. Orice eveniment necunoscut pe care omul nu îl poate mânui cu simplitate este apăsător. Nu e de parcă acum câteva luni bune am fi stat toți contemplând la cum ar fi dacă ne-ar lovi o situație precum cea actuală și majoritatea lucrurilor din viața noastră se vor muta în online. Nu voiam noi tehnologie? Nu ne bucuram de orice nouă oportunitate de a mai arunca o activitate în acest sector miraculos salvator de timp? Acum avem toate astea din plin! Cam totul e online, toți am încercat să ne vârâm munca, pasiunile, încercările de a rămâne la suprafața în zona aceasta, însă nu am realizat și cât de greu va fi să stăpânim unele lucruri. Dacă nu suntem pregătiți pentru lucruri banale, cum ar fi să ne asigurăm că în țara asta nu mai există oameni ce stau în întuneric odată cu lăsarea serii sau o rată de abandon școlar enormă și multe altele, oare suntem în stare să mutăm efectiv educația în online? Ideea articolului de astăzi nu este să vorbesc despre cum, ce, unde, spre ce ar trebui condus, ci despre modul în care noi, profesorii, ar trebui să ne susținem elevii care au avut oricum destul de încasat odată cu începerea acestei pandemii.
Dacă la începutul orelor online totul era despre ,,nu facem mare lucru”, acum totul este despre ,,avem zeci de exerciții și teme de pe o zi pe alta”. Așa, și asta mă ajută pe mine să fiu un îndrumător bun? Să arunc tone de responsabilități și aplicații în fața unor elevi dezorientați? Să dau teme pe care să trântesc apoi niște note fără să explic copiilor ce au greșit și cum ar fi trebui să abordeze de fapt situația respectivă? Evident, aceasta nu este o situație generală, însă mi se pare o dovadă de lașitate enormă să credem că ceea ce se întâmplă acum în sfera educației este o ocazie bună să aruncăm tone de mâncare pe foc în timp ce ne jucăm de-a predatul. Să pretindem că nu știm să folosim tehnologia și atât se poate, să dăm teme. Ce credeți? Nici elevii nu știu materia noastră, de aceea sunt la școală, iar profesorul are pretenția ca elevul său să învețe ceea ce i s-a predat. Atunci… să învețe și profesorul să folosească orice instrumente necesare pentru a se asigura de eficiența muncii sale.
Ce vreau eu să spun este că suntem triști, lași, nepregătiți și că ne aruncăm frustrările în capul unor tineri care, la început de drum, oricum nu știu încotro s-o apuce. Criticăm fără să oferim un exemplu, aruncăm cu vorbe ce cântăresc în sufletul unor elevi care, deși încearcă, sunt mereu etichetați de proprii dascăli care ar fi trebuit să îi încurajeze, să le susțină opiniile, să îi ajute să se dezvolte, să aibă o personalitate conturată!
Curat! Nu se poate să gândim curat? Nu se poate ca atunci când ceva este greșit să sugerăm cum ar fi fost bine și să apreciem orice viitor progres? Pași mici, dar siguri! Nu mai tăiați aripile a generații întregi. Nu mai rămâneți în sistem dacă elevii nu reprezintă pentru voi nimic mai mult decât o altă serie de indivizi ce vă trec prin mână și de care nu vă pasă. Nu mai descurajați evoluția. Nu vă mai mirați de respingerea și indiferența elevilor față de școală dacă voi înșivă sunteți scârbiți de modul în care activitatea voastră se desfășoară. Dacă faceți asta, mai bine pur și simplu…NU MAI!
Profesorul ar trebui să fie amintirea frumoasă a unui început de drum, nu trauma din spatele unor cuvinte ce au smuls aripile unor fluturi!