În țara lui doi lei nu mai contează nimic. Ne plângem că ne pleacă tinerii, dar transformăm totul într-un teatru prost care ne știrbește și cele mai mici speranțe de a păstra rădăcinile de aici. Ne facem meseriile, profesiile cu indiferență, cu gândul la leafă fără a realiza că dincolo de ziua de salariu stau multe alte lucruri ce ne opresc de fapt din a câștiga mai mult. Cerem a prost laude pentru hârtii colorate și imprimate ce atestă niște valori pe care le-am alungat încă din primii ani de facultate, facultate pe care majoritatea oamenilor o aleg pentru că pare că promite un salariu bun și o carieră, nu pentru că reprezintă o pasiune, un țel. Luăm totul pe dos și ne gândim penibil la glorie când în josnicia noastră ne promitem an de an că vom termina studiile cu bine, nu bine!
Am știut de mică ce facultate vreau să urmez și am fost speriată de gurile lumii ce îmi induceau că de nu intru la stat voi avea un viitor pierdut. Eram îndoctrinată că privatul e așa, un fel de loc în care intri deștept și ieși spălat pe creier, lipsit de interese și cu un viitor sortit eșecului. Și am intrat! Nu întâmplător, nu pentru că nu am avut opțiuni, nu pentru că voiam de la început așa sau nu. Pur și simplu, că am intrat! Pur și simplu pentru că am fost mereu lăsată să aleg ce simt că e bine sau nu pentru mine, că mi-am asumat dintotdeauna alegerile bune sau proaste, că am înțeles că totul se plătește, dar și că tot binele se întoarce. După asta, am început să fiu bombardată cu alte idei. De intri la drept… TREBUIE să te asiguri că finalitatea studiilor tale se măsoară în susținerea și promovarea unui examen de intrare în profesie care îți va schimba statutul de jurist într-unul mai bine definit: avocat, procuror, notar etc. Și iar nu am făcut-o! Am încercat de dragul experienței, de dragul meu de a mă convinge că nu e ceea ce-mi doresc, fără a mișca un deget pentru asta! Mi-am dovedit încă o dată că fericirea mea nu este așa cum o văd ceilalți, ci eu! Mi-am dovedit că fericirea mea stă în zâmbetele copiilor mei, a fiecărui elev, a fiecărui om pe care l-am ajutat vreodată să își clădească viitorul, a fiecărei bătăi în ușă și a fiecărui ,,Doamna, vă iubim!”, a fiecărui articol scris aici, a fiecărui articol cu tematică juridică sau a fiecărui proiect în sfera ce definește de fapt profesia mea de bază! De fapt, fericirea mea înseamnă mulțumirea de sine, împăcarea cu mine și energia de a face mereu mai mult, mai bine și mai frumos!
De ce facem asta? Adică… de ce ne îndrumăm tinerii, copiii, prietenii să meargă în locuri de renume pentru a deveni profesioniști, în loc să îi îndrumăm să învețe, să aprofundeze orice, de oriunde pentru a avea capacitatea de a transforma ei orice loc în care merg într-unul sfințit? De ce rămânem mereu în umbra unor instituții și a unor teancuri de hârtii în loc să dovedim prin fapte ceea ce putem face? De ce ne desconsiderăm acceptând faptul că întreaga noastră muncă, anii din școală, liceu, facultate și nu numai se măsoară toate prin prisma unei certificări?
Mi-aș fi dorit să vedem mai departe de atât, să înțelegem că indiferent de ceea ce facem va deveni neprețuit atâta vreme cât este făcut cu dragoste, mi-aș fi dorit ca atunci când am deschis ochii în jurul meu ca adult, nu ca adolescent, să nu îmi fie scârbă și teamă totodată de locurile în care pășesc, să nu plec de acasă pregătindu-mă pentru un eventual conflict, să nu mă întristez gândindu-mă că oricât de frumoasă mi-ar fi dimineața cineva are să mi-o strice. Mi-aș fi dorit de fapt să ne pese naibii de ceva și să privim dincolo de pereții înguști ai camerei în care ne-am închis când ne-am lăsat conduși de alții! Mi-aș fi dorit să ne iubim, să ne înțelegem și cel mai mult… să simțim unii pentru alții mai mult decât frica de a otrăvi din nou!
Mi-aș dori să facem lucrurile bine, să lăsăm amprente în orice spațiu al existenței noastre, să dovedim că visurile noastre merg cu mult mai departe decât au reușit alții să le ducă, să arătam că alegerile noastre pot fi mult mai bine creionate cu inima decât cu obligativitatea respectării unor conduite învechite. Mi-aș dori să construim, să valorificăm tot ce este deja cunoscut altfel, să fim capabili de a demonstra că deciziile noastre pot schimba destine doar atunci când ne schimbă propria viață.
Eu mi-aș dori, dar mulți sunt prea departe!