Acasă nu mai e acasă atunci când simți că treci pragul unei uși pentru că trebuie, pentru că ești nevoit, ci nu pentru că dincolo de ușa aceea se află o oază de liniște și iubire. Acasă nu este pur și simplu încăperea în care îți arunci seara hainele și îți verși nemulțumirile de peste zi…acasă e căldură! Acasă e magie! Acasă e un univers aparte în care fantasticul funcționează doar asupra celor ce știu să se bucure de el! Acasă e un cuib în care de multe ori ne prindem de dragul vremurilor apuse…acasă e amintire, ură sau dor. E ceva mai mult decât pot unii dintre noi înțelege și ceva total diferit în ochii unui om ce a uitat demult să se mulțumească pe el, în ochii unui om ce deschide seara o ușă îngreunată de frustrări și care dimineața pleacă simțindu-se eliberat din propria-i fortăreață.
Acasă ar trebui să ne fie aroma unor îmbrățișări, fericirea unor trăiri, adunarea unor momente, construirea unor visuri, acasă ar trebui să fie pătura moale ce alintă rănile adânci ale societății, ar trebui să fie suspin și afecțiune, război și pace, luptă și destin.
Când acasă nu mai e acasă…te lupți cu tine și cu propria lașitate, te minți că va fi bine doar ca să mai stai puțin, te rogi de propria-ți soartă să-ți arate de ce ai ajuns un simplu obiect de decor al propriului peisaj și rămâi între pereți ce te strâng tot mai tare până la ultima suflare.
Când acasă nu mai e acasă te storci singur de substanță, te îmbibi cu veninul propriilor regrete, te lași purtat de ura față de drumul pe care doar tu l-ai fi putut schimba, căci acasă nu mai era demult acasă, însă alegeai mereu să rămâi în timp ce inima-ți rătăcea departe de tot ceea ce nu voiai să accepți.
Acum poți pleca. Acasă nu este un loc, acasă ești tu!