Acum fix 24 ani am apărut într-o lume pe care nu doar că nu am ales-o, ci nici nu o cunoșteam, asemenea tuturor celorlalți, însă diferența dintre mine și mulți alții cred că a constat de fapt în disperarea de a înțelege fiecare lucru pe care îl întâlnesc în ea. Ce se întâmplă? De ce? Când? Pentru ce? Și așa m-am măcinat încă din adolescență, care nu a durat foarte mult, tot viața a avut grijă și de asta, până în momentul în care mi-am dat seama că pentru a înțelege ceea ce mă înconjoară și tot ceea ce mi se întâmplă, trebuia să fac un singur lucru: să mă cunosc pe mine! Ani de zile am privit în jurul meu diferit și eram privită ca fiind diferită pentru simplul fapt că tot ceea ce făceam, gândeam sau doream se rezuma la lucruri despre care prietenii mei nici n-ar fi îndrăznit să vorbească… fie pentru că păreau plictisitoare, fie pentru că marcau un început brusc al maturității pe care nu ar fi vrut să și-l asume la momentul acela, fie că…
,,Diferitul” ăsta totuși nu m-a speriat niciodată, ba chiar m-a făcut să îmi doresc să am grijă de tot ceea ce mă definea astfel în măsura în care cu trecerea timpului să fiu capabilă să conturez și mai bine tot ceea ce îmi doresc față de mine. Am considerat întotdeauna că sunt singura datoare față de mine, însă nu am recunoscut-o de la fel de mult timp. Am petrecut multe, eu… cu mine, până am înțeles că deși cunosc exact ceea ce mă descrie, am refuzat să văd și să admit lucruri doar dintr-un considerent pueril al opiniilor publice, am păstrat alături de mine persoane ce nu m-ar fi meritat vreodată și am îndepărtat oameni care m-ar fi iubit mai mult decât aș fi putut eu înțelege. Am citit, am ascultat, am văzut, am respirat, am atins lucruri care încetul cu încetul m-au condus în cea mai grea perioadă a vieții mele și nu o dată, ci de două ori, însă de fiecare dată am găsit puterea să lupt tocmai pentru că eram diferită și nu concepeam a mă pierde. În fond… pe cine ai, dacă nu pe tine?
Printre toți oamenii care mi-au fost alături de-a lungul timpului, la bine și la rău, am învățat că cei care m-au iubit cel mai mult au dat cu mine de pereți fix când aveam pretenția să fiu cea mai răzgâiată. Și bine mi-au făcut! Am înțeles astfel că tot ceea ce se petrecea cu mine era o prevestire a unor alte experiențe pe care aveam să le primesc și am înțeles că fiecare dintre acestea, oricât de amare sau dulci ar fi fost, m-au dus întotdeauna la mai bine!
Cine pleacă, să plece! Cine rămâne, să rămână! Asta am învățat eu cel mai mult, mai ales în anul precedent acestei zile! Am învățat că oamenii de care sunt nevoită să mă rog sunt oameni slabi, lipsiți de nuanțe ce se oglindesc în propriile lacrimi și neajunsuri, am învățat că oamenii avari sunt demni de indiferență și dispreț și că tot ceea ce nu au a dispărut tocmai din cauza neîndestulării lor, am învățat că cei ce lasă totul pentru mine, indiferent de oră sau situație sunt puțini, dar sunt cei mai buni și mi-i știu de-o viață, fie că i-am cunoscut abia acum.
Oamenii care ne iubesc sunt de fapt dintotdeauna lângă noi, iar noi, asemenea, lângă ei, fără ca măcar să știm asta. Oamenii aceia, despre care vorbesc, sunt cei ce nu îmi stau niciodată în față pentru a mă aplauda, ci în spate pentru a mă prinde. Sunt cei ce nu caută să mă ridice întotdeauna, ci îmi înțeleg și neputințele așezându-se lângă mine și căutând soluții. Acei oameni… sunt mai presus de toți cei ce-mi cunosc limitele, ce știu și simt cât pot duce și ce anume pot duce pentru ei.
Mai mult ca niciodată, anul ăsta am fost a mea! M-am iubit, mi-am dat timp să înțeleg, mi-am oferit răbdare și m-am împins de la spate când mi-a fost mai greu. Am încetat să mai cer și să aștept. Am încetat să mă rog pentru ceea ce-mi doream și am început să mulțumesc și ce este cel mai important este că atunci când am făcut toate lucrurile astea despre care credeam că-mi vor înfrâna drumul anevoios către fericire… am primit. Am primit mai mult și mai multe decât credeam vreodată că aș fi avut nevoie. Am primit lucruri la care nici nu aș fi îndrăznit să visez vreodată. Am primit oameni, prieteni atât de frumoși, încât am știut că undeva, acolo sus, o stea sclipește pentru mine. Am primit o stea, ce cu siguranță a fost dintotdeauna doar a mea… o lumină ce nu doar că mi-a încălzit sufletul, ci mi-a arătat tot ceea ce am ignorat conștient sau nu toată viața mea. Am primit, însă de acum e rândul meu să dăruiesc…
Mulțumesc!