Un punct într-un titlu înseamnă mult mai mult decât ar putea înțelege orice persoană ce nu ar fi pus acel punct. Un punct înseamnă sfârșit, început, abandon, dezamagire, fericire, renunțare, putere, slabiciune și toate la un loc făcute grămadă într-un colț de suflet în care tot ceea ce reușise să fie transformat în încredere… s-a dus. Un punct înseamnă atât de mult emoțional și atât de puțin grafic, încât nici eu n-as fi în stare să-l descriu decât atunci când cu propria-mi mână l-aș așeza pe hârtie sau în viață.
Suntem programați încă din copilărie să fugim de suferință și să ne cerem fericirea fără a înțelege că nu-i rost în a obține sau construi ceva de care nu știm să avem grijă. Respingem durerea ca pe ceva demn de dispreț fără a accepta că, în realitate, de cele mai multe ori aceasta este cheia către un nou drum spre noi. Fericirea și durerea sunt atât de asemănătoare, încât numai de le-ai cunoaște măcar o dată pe amandouă, în adevăratul lor sens, le-ai putea asemăna. Uneori însăși fericirea e durere, căci de iubești pe cel de lângă tine vei ști nu doar să-i fii, ci să-i lipsești atunci când vezi că prezența ta nu-i este spre folos. Să înțelegi că a te retrage nu e lașitate, ci curaj. Să-ți stergi din lacrimi, să te îmbărbătezi și să alegi să suferi tu o întreagă viață pentru a-i oferi celuilalt libertatea de a-și înțelege dorințele, alegerile, faptele, cuvintele.
Oamenii nu sunt păpuși. Nu vorbesc despre suflet, valori și capacități. Vorbesc despre ochi. Ochi care atunci când privesc înfurie apele, calmează furtunile, înmoaie orgolii și distrug neputințe. Oamenii sunt atât de fragili și, totuși, atât de tari, încât ar reuși cu un singur cuvânt să reducă la tăcere o întreagă lume, o lume rezumată la o singură persoană în care pui tot: speranțe, visuri, promisiuni, o lume în care brusc nu mai contează nimic în afară de tine.
Iubirea nu e sentiment! Iubirea e un cumul de reacții, frici, vorbe, fapte, gesturi ce pot înalța un om și-l pot distruge cu același zâmbet. E grijă! E grijă să nu lovești în celălalt, să nu distrugi ceea ce ți se oferă, să mângăi când știi că doare, să taci și să înghiți durerea celuilalt fără a te gândi o secundă la tine. Iubirea e putere, e dorință, însă mai mult de atât e lecție. Ea învață omul să fie demn, dar și să plece capul, să deseneze zâmbete și să culeagă lacrimi. Înseamnă tot ce poate fi mai sfânt și înălțător și se construiește asemenea celui mai complicat puzzle pe care sunt sigură că, de fapt, nimeni nu l-a deslușit vreodată cu adevărat, însă mai presus de tot… iubirea înseamnă să înțelegi că ceea ce pentru tine e puțin, pentru celălat poate fi totul.
Dacă tot e grijă, vei ști să pleci. Să înțelegi că pământul îți fuge de sub picioare pentru că nu era al tău. Că n-a fost niciodată. Să înțelegi că dacă lângă tine mai încape un altul ești la fel de inutil ca aripile unui înger ce nu mai poate zbura. Când cineva îți încape în tablou, prin cuvinte, descrieri, atingeri sau povești, doar pleacă. Sau rămâi! Dar niciodată… ce ai fost!