A fost un an greu! Sigur nu am spus asta și anul trecut? Și acum doi ani? Fără a fi în pandemie și în umbra unor griji care anul acesta au purtat pur și simplu altă mască? M-am plâns și eu în fiecare an despre cum aș fi putut să fac mai multe, despre cum am omis să fac lucruri pe care mi le-am promis, despre cum am sau nu am ceva anume, despre… .
Când m-am trezit închisă-n casă, ruptă de legătura reală cu tot ceea ce-mi era mai drag, am realizat că uitasem să fac unul dintre cele mai importante lucruri! Să petrec timp cu mine. Nu mă gândisem niciodată la faptul că, de fapt, cea mai utilă relație pe care aș fi putut vreodată să o mențin, să o dezvolt frumos era chiar cu omul din oglindă pe care-l evitam în fiecare dimineață și-l trimiteam subtil la treburile stabilite deja.
Uitasem să mă gândesc neapărat la lucrurile de care îmi era dor, la momente după care, poate, când eram mică aș fi tânjit să le fac la vârsta de acum, la orice altceva nu ar fi implicat bucuria altuia, în detrimentul bucuriei mele. Uitasem de mine! Și-am început ușor să mă regăsesc realizând că niciodată nu-i voi putea face pe alții fericiți în timp ce eu însămi nu voi fi bine cu mine.
Odată ce am renunțat să mă așez undeva la coadă, în urma multor altor lucruri cu care mă mințeam că voi reuși să ating vaste sentimente de euforie, am învățat că fiecare zi din viața mea trebuie să fie despre mine, nu despre ceilalți. Că întâietatea trebuie să-mi poarte numele și că primordialitatea este definită în fapt de lucrurile pe care sufletul meu și le dorește, ci nu de lucruri pe care cei din jurul meu mă solicită să le ofer.
Odată ce am renunțat să mă ignor și să mă pun singură la colț pentru fiecare mică dorință de repaus sau relaxare am început cu adevărat să fiu împlinită. Am început să primesc oameni atât de frumoși în viața mea pe care nici nu am crezut că i-aș fi meritat vreodată, oameni și experiențe pe care parcă le-aș fi decupat dintr-o poveste pe care numai unul dintre cei mai fantastici povestitori ai lumii ar fi putut s-o spună. Am primit, mai exact, înzecit față de tot ceea ce am dat ani de-a rândul, refuzând să primesc înapoi din obișnuința de a crede că ceea ce mi se cuvine nu poate veni în mod constant, căci ar fi de natură a-mi împiedica parcursul bine structurat și programat.
Și nimic din toate astea nu era real! Tocmai de aceea am decis ca acum, în noaptea dintre ani, să nu-mi petrec timpul sub nicio formă asemenea majorității, ci scriind aici și făcându-mi promisiuni de care m-am temut întotdeauna. Făcând ce simt! Să fie despre mine. Nu doar anul viitor, ci toți ceilalți. Să îmi dau răbdare și dragoste ca să știu mult mai bine apoi cum să ofer. Să mă încred în propriile puteri, să îmi cunosc limitele și să am curajul de a spune ,,nu mai pot”. Să mă ajut când simt nevoia și să mă susțin când ale mele intuiții îmi spun că am oferit destule într-un loc și e momentul să merg mai departe. Să mă văd, pe mine, cea adevărată, cu aspirații și slabiciuni, cu dorințe și regrete, cu tot omenescul pe care l-am pitit adânc în suflet exact atunci când aveam mai mare nevoie de mine.
Aș vrea ca tot ceea ce vine să fie despre omenie, despre prieteni și dragoste oarbă, despre capacități și trudă, să fie despre tot ceea ce formează un om în integralitatea sa. Aș vrea să fie mai mult, însă am învățat că fiecare treaptă pe care o parcurg este o lecție și doar de mine depinde cât de multe pot acumula și valorifica ulterior.
Restul… sunt doar frici!