E bine, ba chiar foarte bine să suferi tot ce ai de suferit pentru că în final ,,destinul are ultimul cuvânt, iar prin ce trebuie să trecem, trecem! Cu bune, cu rele”, important e să nu trăiești cu dorința de a te împotrivi propriului ritm. Fiecare experiență, oricât de tare te-ar măguli, sufoca, încânta sau durea este o altă mică piesă a ceea ce ești astăzi. Fiecare moment de cumpănă își are rostul și te învață despre cum ar fi trebui să fie ca atunci când va mai fi să știi de unde și încotro s-o apuci.
Nimic nu e mai important decât să primești de la viața fix ceea ce ți se oferă, așa, cu brațele deschise, la fel de deschise ca atunci când ai făcut alegeri ce te-au condus la momentul respectiv. Fiecare eveniment își are rostul, echilibrează balanța și singurul lucru pe care ești într-adevăr capabil să-l cârmuiești e propria-ți voință de a absorbi și de a înțelege în profunzimea faptelor fiecare trăire. Omul, cât trăiește, e un cumul de emoții ale cărui sentimente îl năvălesc de fiecare dată când simte că stabilitatea sa ar putea fi afectată de un factor extern, iar ceea ce puțini dintre noi înțeleg își are substanța tocmai în faptul că acela este momentul în care este necesar să te arunci cu capul înainte. Nimic din ceea ce-ți este comod nu te va face mai împlinit, nimic din ceea ce nu te face să transpiri nu îți va părea într-adevăr un rod al muncii tale și, mai mult decât orice, nimic din ceea ce nu suferi la început nu-ți va aduce un final atât de fericit încât să înțelegi că până atunci nici n-ai trăit vreodată.
Să primești tot! Să înduri, să taci, să urli, să te răzvrătești, să faci exact ceea ce consideri tu independent de ceilalți. Să nu te dezamăgești pe tine înainte de toți și să nu uiți că cel care se bucură cu adevărat de binele tău… ești tu! Să îți amintești la fiecare răsărit de soare că lumina este copleșitoare întunericului, asemenea lacrimilor zâmbetului. Să-ți amintești la fiecare asfințit că îmbrățisările sunt mai calde decât orice alt înveliș omenesc și să nu uiti că la sfărșitul oricăui vis frumos rămâi tu.
Destinul are ultimul cuvânt, iar dacă nu-l putem alege, cu siguranță îl putem mângâia. Putem încerca să pricepem totul ca pe o învățătură indispensabilă firii. Ne putem privi asemenea unui fulg de nea pe care cu cât îl poartă viscolul mai sus, cu atât mai multe ținuturi va cunoaște depinzând de sine dacă cel de care se va prinde va merita ca pe pielea sa să se topească.
Suntem așa fragili că suntem dependenți de ceea ce nu recunoaștem niciodată în sinea noastră, dar manifestăm abia atunci când atingem. De suflet! De apropierea fața de un suflet care nu doar că ni se potrivește, ci a fost educat de destin întocmai pentru a ne umbri traumele și suferințele și întocmai pentru a ne ferici.
Să primești tot și să nu pierzi niciodată durerea, ea a fost acolo ca să-nțelegi tu mai târziu cum arată fericirea ce-o vei avea cândva!
Foarte frumos!!! 👏👏👏👏