Copile, mi-ești drag, dar tre` să te las
sosi a mea vreme să-mi iau bun rămas,
te privesc din urmă, o vorbă-ți mai spun
în veci să nu uiți ce-nseamnă al tău drum.
Drumul e-n viață tot ceea ce-alegi,
o sumă de visuri, decizii, poteci
pe care pășești fără mine de acum
lăsându-mă-n spate, amintiri adun.
N-am să te uit cum întâi ai vorbit,
apoi stânjenit piatra-ai bătătorit,
n-am să te uit cum în brațe-mi săreai
spunându-mi bleg ,,tată”, sufletu-mi rupeai…
Știam mai demult despre clipa de-acum
Că doare și-mi lasă în palme parfum
al celui pe care cândva-l legănam,
pe care cu cearta eu îl ocroteam.
Știam că urmează să-ți pierzi inocența,
s-ajungi să îmi spui că nu știu ce-i esența,
că nu mai pricep care-i vremea de acum,
că ce mai știu eu, învechit, nu-i prea bun.
Și, totuși, cunosc înc-o dată viitorul,
dar n-o să-l trăiesc eu, ci tu cu dorul,
căci numai atunci când eu nu oi mai fi
tu vei realiza… etern mi-ești copil.
Aș vrea să mă ții în viață de poți
firește, prin minte, prin vise și nopți
în care te-ntrebi și te macini cu voci
ce-n cap îți răsună, spiritu-mi invoci.
Un tremur îți trece prin trup valuri, valuri,
urechea-ți percepe noi vagi recitaluri
pe care din prima nu vrei să le treci
tonuri funerare, bocete de priveghi
te uiți înainte, nu mai sunt demult
înțelegi că ești singur, copil, dar adult.