Timp
A doua oară nu trăiești,
Dar nu pricepi ce-seamnă viața
Că nu-i poveste cu valeți
Sau dar ce-ți luminează fața.
Culegi din oameni, ții aproape
Pe toți pretinși a-ți fi dragi ție,
Dar seara când ochii-i închizi
Rămâi pustiu ca o făclie.
Și arzi în propriu-ți întuneric
N-ai recunoaște adevărul
E mai ușor să fii nemernic
Decât să vindeci veșnic dorul.
Nici de ar fi ultima zi
Nu mi-ai da mie timpul tău
Nici de-aș mai fi acum copil
Nu ți-aș primi păreri de rău.
Iar de nu vezi ce-ți este-n față
Am să-ți spun eu, blestemul scris
Aș fi putut să-ți fiu consoartă,
Tu mă purtai doar într-un vis.
Să îți asumi a ta orbire
Să te simți mândrul condamnat
Al propriei lipse de sclipire,
A vieții sumbre de damnat.