Cum știe ea, natura, s-aducă viitura
Să umple de emoții pădurea, scobitura
Cum face ea să plângă și cerul și pământul
Cum drege ea de-a dreptul durerea, vine vântul!
Cum mistuie ea focul și mânie oceanul
Înfricoșează omul și-nfrânează troianul…
Cum potolește raza ce arde înfrigurarea
Că nu tot ce e cald aduce alinarea.
Cum știe ea, natura, s-aducă-n noi miresme
Cum este pentru om în dimineți aghesme
Cum poate ea să-ndure nenorociți ca noi
Că-n loc s-o ocrotim, o-mproșcăm cu noroi
Că n-aruncăm cu seva ce e-n adâncul ei
Ci cu ce zace-n noi ascunși sub crengi de tei
Cum iartă ea blestemul de-a fi dusă de pași
Pe care-i face omul și-ai săi jalnici urmași
Cum ne păstrează ea, cum ne-adună cu sine
Iar omul și când moare prin ea-n lume revine!