Obișnuiam să număr fiecare zi și să mă rog să mai treacă una doar ca să pot contabiliza la sfârșit cât mai multe, astfel încât să am senzația că rădăcinile pe care încercam să le construiesc într-un anumit loc sau în te miri ce situație erau pe atât mai adânci cu cât trecea timpul fără să îmi dau seama că am ajuns să îmi vând ani buni din viață crezând că stabilitatea mea se află în goana obsesivă de a mai adăuga o oră, o zi, o săptămână, o lună, apoi disperând iar până la a prinde anul, anii… apoi m-am pierdut pe mine. Undeva, pe drum, m-am abandonat și nu aveam nici cea mai vagă idee despre cât de dureroasă avea să fie regăsirea și despre cât de tare voi disprețui reîmprietenirea cu propriul eu. La urma urmei, ce poți face cu tine când tot ceea ce ai făcut de-a lungul anilor a fost să dai tot pentru a fi cu alții?
Abia când m-am trezit singură, dar înconjurată de mulțimi de oameni am realizat că cea care lipsea cu adevărat eram eu, iar când mă întâlneam îmi era atât de inconfortabil încât căutam să fug oriunde, cât de departe, să mă arunc în orice prăpastie doar să nu mă privesc în ochi. Am crezut naiv, fals că prietenia și iubirea înseamnă a te oferi drept jertfă celorlalți în timp ce tu ești bine doar pentru că ei sunt întotdeauna puțin mai rău. Am crezut prostesc, pueril că dacă din doi trage unul singur carul cu boi totul va merge strună doar pentru că celălalt mângăie din când în când boii pe spate. Am crezut toxic, bolnăvicios că fericirea mea depinde de alții și că lacrimile mele trebuie de fiecare dată să fie responsabilitatea celor pentru care eu am ales să mă dau când, de fapt, era doar despre mine.
Dintre toate care m-au durut până acum nu m-a lovit nimic mai tare decât să accept că suferința este o alegere și că nimeni, dar nimeni nu trebuie să se simtă dator în a mi-o curma. M-a durut să aflu că dacă doare al naibii de tare trebuie să mă mângâi și să mă îmbărbătez singură, căci doar acolo e adevărata vindecare, în timp ce alinarea celorlalți doar ar fi băgat sub preș mizeria ce-mi inunda trupul și sufletul de atâta vreme. M-a durut atât de mult încât atunci când am înțeles cât de mult ar fi trebuit să fiu acolo, lângă mine, am hotărât să mă cunosc, să-mi dau o șansă și să cred că merit.
Dacă despre prietenie majoritatea lucrurilor sunt destul de clare, despre iubire am învățat că tânjeala nu face decât să pună mintea universului la contribuție suficient încât aceasta să se ascundă tocmai pentru că sub presiunea unei dorințe impulsionate de lipsa unui suflet, nu am ști ce să facem cu ea.
Iubirea adevărată e doar una, restul nu-s eșecuri și nici blesteme ale generațiilor trecute, restul sunt doar lecții pe care le primim ca neinițiați și pe care doar atunci când le transformăm în înțelepciune le vom aprecia. Iubirea adevărată nu vine anunțată, nu se simte și nu se prezice. Iubirea adevărată nu e plănuită și nu e adusă de niciun val de tristețe sau dorințe deșarte. Iubirea adevărată vine pur și simplu, atunci când merităm, atunci când vom ști să o apreciem, să o mângâiem și alintăm ca pe unicul nostru dar astral hărăzit de univers. Iubirea adevărată ești tu.
Iubirea construiește și ne învață să fim mai buni. Iubirea ne arată celelalte fețe ale lumii și ne transformă zâmbetele în cristalele pe care lumina lunii le sfarmă și le transformă noaptea în speranțe. Iubirea taie respirația oricui și totuși o redă prin simplul auz al glasului celuilalt. Iubirea e despre noi, în timp ce unul nu se pierde. E despre un noi care, acolo undeva, a așteptat să fie scos la suprafață fără a distruge pe celălalt și fără a-i reduce individualitatea la zero. Iubirea e creație, e atașament și grijă. Iubirea e zbor și nu e vinovăție, iubirea e credință și nu e suspiciune, iubirea e tot și uneori încă puțin.
Cu greu am priceput că sentimentul de iubire n-are a face cu limpezirea apelor tulburi în care mă aflam doar pentru că singură alesesem să râmân blocată în vârtej, cu greu am acceptat că ea există și că nu doare, cu greu am acceptat că dacă rănește, a greșit, însă niciodată intenționat, niciodată din răzbunare, că ea nu cunoaște răul. Cu greu am acceptat că neiubindu-mă pe mine, n-am cunoscut iubirea și la întâlnirea ei doar m-am pierdut cu firea.
Iubirea nici măcar nu are timp. Curge. Curge permanent. E un soi de sentimente neîncetate care curg prin venele noastre ca și cum n-am fi cunoscut sângele vreodată. Iubirea n-are frici de abandon și nu amenință niciodată liniștea. Iubirea e asumare, e decizia de a fi alături celuilalt. Iubirea e țel, e ideal, iar în infinitul ei suntem mereu noi, fără a uita că suntem și tu și eu.