Plouă… vino puțin acasă!
Să mângâi și să vindeci femeia ta sfioasă
Să poți să speli din temeri, să căsăpești din monștri
În zori să fim lați, goi, fiorii-s toți ai noștri.
Pleacă, nu veni, întoarce-ți iară spatele
Oricum te știu mai mult așa, nu îmi cunosc aproapele
Sau vino, știu, par încrezută
Când numai eu știu ce am strâns
În inima-mi nepricepută.
Trupul mi-e ud de-atâta ploaie
Din părul meu curg lungi șiroaie
Pe dinăuntru-s un dezastru
Tu iar naiv, înger sihastru…
Hai vii sau pleci? Ori vrei s-apară
virtutea omenească-n noi?
Iertarea mea n-o să răsară,
dar pot uita de amândoi.
Iar te-am mințit, cum poți a crede?
Să te trădez, să duc alene
În mine port un dor de moarte,
iar tu-mi rămâi licoare aparte
Cu tine zburd, mor, deschid ochii
În mine-s râsuri, două rochii…
Nu știi ce spun? Dar știi prea bine
cum eu deja te port în mine
ca pe-o fetiță bună, de Domnul desenată
Așteaptă, ai s-o vezi, e dulcea noastră faptă!