Mi-e răzbunarea vârf de limba, iar inima numai cenușă
Puterea mea rămasă-n sân numai plângând ca o păpușă
Al cărei drept dascălu-i luase, de-a se mai teme înainte
Când faptele-i trăgeau ponoase, doar cu durerea din cuvinte.
Ce-am avut noi, s-arunci în flăcări, am să blestem și-ultima zi
Când te-oi vedea dus spre mormânt și te-or mai plânge doar cei vii
Tu să nu uiți, ai fost adesea, marmura mea cea funerară
O bogăție ce-o speram trăită ca odinioară.
Ai vrut să treci, călcat-ai trupu-mi și umilița-i sufletul
Tu crud, tiran, poți să te bucuri de toate cele scoase-n drum
Acum când m-am trezit din vraja-ți, cu adevărul eu trăiesc
Nenorocite trădător de azi te-ncing spre nefiresc.
De tine praful să s-aleagă, toată uitarea te-o cuprinde
Cu bătrâneți de-oi apuca ușor răbdarea ți-o vei vinde
Eu la intrare-n cimitir am să te-aduc să mă răzbun
Rămâi cu drag, iubirea mea, tu impostor, eu un nebun!