Când pacea nu ne mai ajunge
și-n scrisul nostru zace sânge
numai puterea și cruzimea
pare că sufletul ni-l unge.
Când nu mai e în noi nimic,
iar de descris știm doar știrbirea
suntem doar zaț într-un ibric
mimând penibil nemurirea!
Când armele îți par de joacă
și numărul din cimitire
nici nu te sperie, nici te-ncearcă
ești clar ales spre adormire.
Când mamele plângând cu îngeri
pe care-i leagănă în frig
nu îți mai par demult a plângeri,
manifestații și priviri!
Când stai și-ntorci oameni la luptă,
iar de familie-i desparți
tu, să nu uiți, că lașul plută
va fi curând spre condamnați.
Când cerul apără scântei
și-ți ies doar drame din condei,
când vrei istoria s-o scrii
adu-ți aminte tot ce-i gri.
Când vrei doar pagina dintâi,
să te cunoască generații
să mai rostești, tu, blestemate,
cum voia ta stricară frații.
Când oi ajunge să tragi linie
să-ți amintești oricare rânjet
și al tău zâmbet, cel bolnav
triumfător, bandit din sujet.
Când lumea te va ocărî
nu te-o mai știi oricum pământul
vei fi doar scârba unor vieți
pe care tu le-ai luat cu rândul.
Mândru de tine poate ești,
dar să nu uiți c-acolo n-ai
niciun statut, nici pomenire,
nici frica ce-alor tăi le-o dai.
Mândru de tine să tot fii,
la bătrâneți de oi ajunge
sper să vezi zilnic prin fantasme
pe toți cei morți băltind în sânge
și liniștit să dormi atunci
ori să te rogi spre terminare
lucrării tale, mare domn,
să nu știi ce-nseamnă alinare!