Te-am iubit mult. Știi cum înțeleg eu iubirea? Ca pe un val de sentimente pe care nu știi niciodată dacă le poți duce, cât, cum și, mai ales, ce anume ar trebui să faci ca să poți lupta suficient încât să nu se năruie totul. Pe cât de greu e să o construiești, pe atât de ușor se distruge. Oare? Eu cred că iubirea adevărată nu dispare niciodată. Pur și simplu. Dispărem noi, dispare tandrețea, dispare nevoia de vindecare, însă din suflet nu poți scoate niciodată ceea ce s-a numit cândva iubire adevărată.
Nu îmi dau seama dacă știu să te iubesc, dacă te copleșesc cu atenția mea sau te sufoc, nu îmi dau seama dacă îți spun prea des bună dimineața și noapte bună și nu îmi dau seama cât ar transpira palmele tale dacă ale mele nu ar mai fi prinse strâns înauntrul lor. Nu îmi dau seama dacă îți sunt, dacă mă vrei. Nu știu dacă e corect să mărturisesc adevărul, însă ți-am pus pe umeri o greutate enormă pe care nu știu dacă o poți duce sau dacă te poți înhăma la asta. Adică… să fii fericirea cuiva? Tu, un om simplu, un om cu bune și rele, cu toane și bucurii, cu puteri și slăbiciuni să mă primești pe mine care sunt atât de departe de puritatea asta frumoasă a omului pe care îl întruchipezi?
Te-a consumat și parcă simt. Parcă simt cum iubirea mea te-a stors de substanță și cum sufletul ți-a fost îngenuncheat de toate rănile pe care ai crezut că le poți curăța. Tu nu mai poți ori mai poți puțin. Eu pot orice, însă mai presus de toate, pot să te iubesc. Și o fac. Te miros, te respir, te simt ca întreg universu-mi și îți cer doar să nu uiți…
Aici te-am iubit mult…
În mine, te voi iubi mereu!