Unora le stă pur și simplu mai bine cu gândul, altora le stă mai bine cu seama. Să observi, să absorbi totul în tine ca și cum ar fi de datoria ta să porți greutatea întregii lumi pe umeri nu te poate duce decât la a nu te mai purta pe tine. Alții? Alții așteaptă. Iubesc, urăsc, așteaptă, iartă, așteaptă, iubesc, până când se consumă. Pe ei, iubirea… n-are nicio importanță atâta timp cât sensul vieții stă de fapt în a avea cui să zâmbești dimineața. Sau nu?
Unora le stă durerea pe buze și le mimează fericirea ca și cum ar fi marionetele propriilor trupuri, altora, oricât le-ai arăta nenorocirea din jur le va sta întotdeauna mai bine cu ei, le va surâde pur și simplu mai mult să nu răzbată împotriva unor vânturi pe care alții le-au trecut demult. Unora ploaia le e acoperământ, iar altora greutatea țărânei de mormânt, pe unii soarele îi arde crunt, în timp ce pe alții îi liniștește, pe alții oamenii îi împlinesc, iar pe alții îi trec spre necrezare și, totuși, unora le stă mai bine cu gândul.
Sunt atâția oameni care din iubire au transformat sacrificiul în dar și durerea în mândrie. Sunt atâția care au lăsat țipetele să se prefacă în șoaptă, iar destinul în scrum. Unora le stă bine cu gândul, în timp ce altora… cu ei.
Unora le stă bine doar timpul și, Doamne, cum se mai așază pe buzele lor. Cum pielea se încrețește de-a lungul conturului buzelor și cum părul li se cărunțește de atâta dor. Altora… le stă bine cu ei.
Oricât ai dansa în bătaia furtunii va fi insuficient. Va fi lipsit de ajuns atâta timp cât ție îți stă bine cu tine. Oricât vei plânge, oricât vei da, oricât vei striga, oricât vei uita, oricât vei strânge din dinți și oricât vei fi contra firii… uneori îți va sta mai bine cu tine.
Unora le șade așa de bine lacrima că indiferent de motivul pentru care curge, te vor suprima. Unora le șade așa bine cu neputința că oricât ai merita un minut, ți-l vor frânge. Unora le șade așa de bine cu omul că oricât ai vrea niște brațe, le vor depărta de tine.
Unora le șade bine cu ei, altora… le stă bine cu gândul.