Probabil că aveai dreptate ori am preferat să cred cumva că pot trece peste tot ceea ce ai făcut tu pentru mine. Tu, cel ce m-ai adus aici fără ca măcar să mă întrebi dacă îmi doresc asta mi-ai arătat de prea multe ori cum să am grijă de mine, însă tot tu ai refuzat de fiecare dată să-ți recunoști ție că eu am avut mereu un alt rol aici.
Știi? Unii oameni ard ușor etape, alții rămân agățați de ele ca de niște pânze de păianjen în care rămân prinși toată viața… alții doar le ard, le bifează, sunt mulțumiți că au trecut pe acolo asemenea călătorului mulțumit de bilet fără ca măcar să fi parcurs drumul în timp ce mie nu-mi pasă.
N-am crezut niciodată în fericire tocmai pentru că mi-ai pus în brațe de cele mai multe ori pahare cu sânge pe care le-am băut din inerție, pur și simplu, ca și cum aș fi știut deja gustul și sentimentul alunecos pe care-l întinde pe de-a-ntregul în corpul meu. Alteori m-ai aruncat în ape pline de lacrimi și m-ai lăsat să plutesc înconjurată de singurătate și tot ce am știut să fac… a fost să o duc cu mine mai departe.
Ne-ai ambalat așa frumos în trupuri de care ne îngrijim așa de diferit, încât nu cred că vreodată ne vom cunoaște între noi cu adevărat. În toți anii ăștia am văzut oameni care-și scriu pe piele fiecare suferință, oameni… care pierd bucăți din ei și îți mulțumesc și pentru cele ce le-au mai rămas, oameni ale căror trupuri sunt înveliș perfect pentru o inimă de piatră și trupuri care s-au născut doar pentru a se stinge sub ochii sau în palmele cuiva.
Dincolo de trup, tot tu m-ai învățat în liniște, mi-ai explicat surd și dureros cum unii vin doar ca să plece. Cum unii nu fac nimic din iubire sau nu o recunosc și cum după ce ating un vârf de munte nu mai calcă un altul niciodată. Înaintea tuturor m-ai învățat mereu să par sensibilă, să fiu bună, să zâmbesc în timp ce tremur pe dinăuntru și să strâng din dinți când durerea îmi distruge trupul și eu… atât am învățat.
Știi pentru ce te învinuiesc? Că nu m-ai învățat ce să fac cu iubirea. Că nu m-ai învățat cum doare ea. Că nu mi-ai zis că nicio durere nu-i seamănă și că trosnirea oaselor are să-mi fie apă de ploaie comparativ cu scâncetul sufletului meu. Te învinuiesc că m-ai lăsat să cred într-o iubire ca a mea, ca cea pe care o pot eu oferi și te învinuiesc că nu m-ai tras spre tine atunci când m-am lăsat dusă de val. Știu, nu eu sunt cea care trebuie să te iert.
În oglindirea unei bălți în care și trandafirii par să fi fost storciți de vreme și să fi colorat apa mă văd încă pe mine și mi-e dor. Mi-e dor să fiu departe de voi, de toți, să mă cunosc numai pe mine în timp ce de fapt mă uit. Poate am înțeles prea târziu, poate nu te-am cunoscut niciodată, însă eu am înțeles cât de ușor pentru unii viața înseamnă doar unicitatea unui lucru făcut, indiferent de cum a fost acesta, iar restul… rămân doar piese de puzzle.
Îmi pare rău de tot ce e probabil, dar astăzi sigur e adio!