Oare mi-ai sta bine? Să mă îmbraci în serile de iarnă ca și cum nu m-ai fi uitat
Să vii să mă întâmpini ca prima noastră oară când în urma unui zâmbet umil ne-am sărutat…
Iar dacă m-ai mai ține-n poală atinge-mi fruntea cu palma și cu gura ta
Numai asa mai pot și eu s-adulmec mireasma de copil ce-am fost demult, cândva.
Îți amintești? Cu-atâta patos mă strângeai în brațe și mă-ntorceai pe dos doar să-mi verifici trupul
Apoi mă așezai întinsă pe podea să poți să îmi descoși ce-aveam pe dinăuntru…
Suntem bine? Așa mă întrebai când aveai timp de mine, de noi, când îți trezeam
Pe primul strat al pielii fiori de groază, reci… De frică, nu cumva, să nu mă vrei și brusc să pleci!
Trecut de miezul nopții mă dezmierdai și nu te dezlipeai de mine
Așa încât de multe ori credeam că mi-ai fost jurat, promis, de voci bătrâne și divine
Acum m-ai așezat ca pe-o păpușă, mai știi? Iubirea anilor copilăriei, ce într-o zi, când te-ai văzut adult ai așezat-o liniștit după o ușă și-o tăblie…
E-acolo și e bine, doar știi, e a ta cumva
Nu poate spune lumii și nu poate fugi…
Ce fericită a fost când știa că e a ta!
Acum, uitată așa cum e, au început s-o joace fluturii de morminte
Tu, bleg, copilul meu, m-ai alungat și-acum sunt vată din cuvinte
Eu nu te uit, eu nu te iert, nu te urăsc, nu îți mai port nimic
Și totuși când oi fi iar bun să m-amintești măcar un pic…