Devine din ce în ce mai interesant cum ceri, cât și, mai ales, până când. Cel puțin pentru mine. Mi-am obișnuit elevii, prietenii, cunoștințele și chiar familia cu o disponibilitate permanentă pe care la un moment dat m-am simțit nevoită să o gestionez printr-o ruptură bruscă pe care târziu am realizat că aș fi putut-o evita.
Cred că să dai puțin din timpul tău e unul dintre cele mai frumoase lucruri, însă la fel de important ar fi și modul în care ești păstrat pentru fiecare om în urma actelor tale benevole. Desigur, în afara oricăror credințe morale, e absurd să dai ceva cu scopul de a primi înapoi ori de a-ți garanta un favor viitor și, totuși, poți învăța că adevăratul ,,mulțumesc” se va cuantifica abia prin apelurile următoare.
Ar trebui să distingem mai bine urgența de organizare și să înțelegem că problemele noastre nu trebuie rezolvate de cei care s-ar descurca mai bine doar pentru că ne sunt apropiați. Bunătatea nu se măsoară într-o disponibilitate exagerată de a soluționa dramele altora ori de a le media conflictele, în timp ce confortul propriu dispare.
Obișnuiam să-mi planific seri de citit și film pe care le anulam la primirea unor mesaje din miezul nopții în care elevii își aduceau aminte de teme cu grad mare de dificultate. Obișnuiam să anulez ieșiri pentru prieteni care erau brusc într-un episod febril al existenței lor fără să-mi pese frustrarea față de mine când voi reconștientiza nevoia pe care o aveam și pe care mi-am refuzat-o spre satisfacere doar pentru a fi iar cea care salvează. Obișnuiam să mă înghesui, să mă fac să nu mai am loc de mine doar pentru a nu dezamăgi așteptările celor din jur pentru care eram oricând soluția.
De ceva timp am sesizat un dor aparte de mine cu care nu m-am întâlnit așa de multă vreme, încât mi-am promis că n-am să-l ratez. De ceva timp, am învățat să mă bucur și să savurez timpul cu mine așa încât lista de activități cu care m-aș ferici devine tot mai mare. De ceva timp am înțeles că cei ce mă iubesc nu-mi pot număra minutele în care mă găsesc activă pe rețelele de socializare, la telefon ori în orice alt loc, doar pentru ei, ci se vor bucura de momentele în care mă ascund puțin și mă cufund în oaza mea de relaxare. Așa că am schimbat tot. Am început să învăț oamenii din jur că pot alege momentele în care îmi doresc sau nu să discut. Că planificările lor nu pot suprima necesarul meu și că ceea ce ține de mine va fi făcut în funcție de mine. Am început să mă valorific mai frumos, să mă cred, să mă rabd și construiesc și ușor, ușor am început să cern oameni.
În ultimii șapte ani am amestecat studii cu muncă, pe acestea cu familie și distracție, cu frustrări și visuri de îndeplinit, cu o depresie și dependențe de tot felul, iar acum, când am început restaurarea mea și reorganizarea întregii mele ființe, m-am cunoscut mai bine. Am încetat să mă învinovățesc pentru dorința de a vedea un film și am încetat să mă mai leg la gură spunând ,,nu pot” celorlalți. Am început să selectez extrem de bine și să primesc doar ceea ce-i frumos și mă face să mă simt bine.
Spuneam la început că e important cum, când și cât ceri, iar azi, fix într-o zi de duminică am mai învățat ceva venind de la unul dintre elevii mei. M. este printre cei mai politicoși copii pe care i-am cunoscut vreodată. Și lui îi este somn și lene uneori, totuși, mereu prezent la ore. Și el este adesea frustrat de comportările de la școală și, totuși, continuă să învețe. Și el este uneori frustrat, poate, chiar de temele și munca pe care i le așez eu în brațe dorindu-mi să mă asigur că toate îi vor fi bune și, cu toate astea, M. roagă așa de frumos și respectuos spre un ajutor, de care și menționează că de nu va beneficia, va înțelege, încât atunci când într-adevăr mă pot motiva, în afara orelor de curs, nu simt că-l ajut, ci că mai zidesc puțin la mine.
Azi am învățat și eu să cer, să mă bucur că mi se cere și, mai mult ca oricând, să ofer, iar M., dacă va continua așa, va ști cu siguranță când va fi adult cât de important și necesar îi este omului mare să nu-și abandoneze nevoile, dar să și le poată amâna.