Suntem obișnuiți să credem că bătăliile se dau între prinți și balauri, între cavaleri și zmei, însă adevaratele lupte din zilele noastre ne au ca adversari pe noi înșine. Desigur, aceasta este o bătălie despre care noi aflăm în majoritatea cazurilor destul de târziu, crezând că ceea ce ne sugrumă cu adevărat existența este nevoia de afirmare,de validare și de dezvoltare permanentă în scopul ascensiunii pe scară socială.
Adesea, aceste dorințe nu sunt nimic mai mult decât un bandaj de care rănile copilului din noi au nevoie pentru a sedimenta și mai bine suferința care, în cazul în care va ieși la suprafață, va rasturna tot ceea ce am construit transformându-ne în propriile noastre victime.
Eu sunt aici pentru că sunt unul dintre oamenii ce nu a acceptat dintotdeauna adevăratele sale nevoi, ce nu a înțeles mereu faptul că pentru fericirea sa nu alții sunt datori, un om care a priceput cu greu că are nevoie să învețe să vorbească cu sine și să se înțeleagă, să își simtă cu adevarat visurile și capacitățile.
Vorbesc despre trăiri și experiențe despre care și tu ți-ai fi dorit să vorbești, însă nu ai avut timp pentru tine, curaj pentru a înfrunta reacții sau putere pentru a încasa păreri.
Sunt parte din cei ce au învățat să trăiască întâi cu ei pentru a ști cum să existe cu adevarat în prezența altora, conștientizându-mi setea de împacare si percepere continuă a interiorului meu.
Fericirea nu vine niciodată din lucrurile pe care ni le vor oferă ceilalți, ci din cele pe care suntem noi dispuși să ni le oferim. Fericirea nu se cere, se creează. Fericirea ta nu depinde de ceea ce ți-ai dori ca alții să facă pentru tine, ci din faptul că înțelegi că singurul responsabil față de fericirea ta este cel pe care îl privești mereu în oglindă cu milă, în loc de demnitate. Fericirea vine abia când încetezi să o aștepți și începi să construiești singur un puzzle pe care ani de-a rândul l-ai plimbat din mână în mână sperând că cineva își va sacrifica viața pentru a o face pe a ta mai împlinită.
Fericirea se alege, nu se așteaptă.