Ale mele jucării, le-am transformat în oameni
Și-am învățat să le răsfăț cu ale mele taine
Am tot păstrat copilării în lumea mea adultă,
Ca să mai știu cam cum era când nu simțeam derută.
Am căutat să înțeleg cum se iubește omul
Că asta-i artă, nu dezmăț și lasă-n urmă rodul
A tot ce-ai fost și ai creat în lumea asta mare
Așa cum toți ți-au povestit de mic pentru a fi mare.
Am și trăit, am și simțit în piept dezamăgirea,
Apoi ușor m-am alinat, mi-am amintit iubirea
Și am lăsat ca tot ce-i rău în zori să se petreacă
Am mai trecut din om în om un suflet, și ce dacă?
Eu am ales să înțeleg că-n lume suntem toți
Croiți pe-un drum predestinat, oricum, dar nu roboți.
Că trebuie doar să te lași cuprins de-a nopții vrajă
Iar dimineața să nu uiți de tine, ci de faimă.
Să-ți amintești că pașii tăi bătătoresc pământul
Și că de calcă alte mâini ți-ai încălcat cuvântul.
Să nu te vinzi drept rob cuiva, să nu rămâi de piatră
Și să te lupți cu soarta ta să-ți fie luminată,
Iar de tu vezi în dreapta ta doar fețe zâmbitoare
Ăsta-i fost tu cu-adevărat, iar viața… trecătoare.