În spatele oricărei asumări se află dorința. O dorință, indiferent care, iar ce este mai important este că de cele mai multe ori, în umbra dorinței ce reprezintă transpunerea motivației în finalitatea propriilor planuri, se află o sumedenie de alte dorințe pe care, oricât de tare am încerca, nu numai că nu le putem inhiba permanent, ci nu le putem face față fără identificarea unui refugiu capabil de a ne alina ,,tupeul” de a ne mai gândi la altceva în afara celor propuse, de a simți orice altă nevoie în afara celei ce definește alegerea făcută.
De departe asumarea este o întreagă poveste despre capacitatea umană de a conștientiza necesitatea unor sacrificii survenite posterior deciziilor luate într-un anumit moment al vieții, iar asta consider că este de fapt ceea ce explică în concret ideea de asumare. Să-ți asumi cele propuse de tine în fața propriei persoane înseamnă într-adevăr să accepți atât avantajele, cât și dezavantajele a tot ceea ce urmează, însă în goana după succesul final nu trebuie să uiți niciodată de tine și, cu atât mai mult, să îți negi dorințe pe care le consideri total contrare celor la care tu însuți ai ales să renunți cumva odată cu alegerea noilor priorități. Totuși, caută un refugiu și înțelegeți frustrările. Înțelege că nu întotdeauna poți ține calea și că tragedia nu vine din a abandona puțin drumul, ci din a te abandona pe tine. Caută-te pe tine și nu lăsa pe nimeni niciodată să te facă să crezi că a te refugia în brațele sale îți va fi dezmierdarea… în fond singurul de care ar trebui să-ți fie frică să nu-ți aducă dezamagirea ești chiar tu și cu siguranță te-ai dezamăgit de prea multe ori pentru a-ți face asta încă odată din pura-ți naivitate.
Plângi, scrie, cântă, dansează, citește, rupe, lovește… fă orice și oricum, dar cu tine de fiecare dată când simți că vrei să fii puțin om permițându-ți să-ți fie dor de lucruri pe care voit le-ai pierdut, asumat, fără a cunoaște că asumarea asta înseamnă de fapt înțelegerea faptului că din când în când ai voie să îți fie dor de tine, de banal, de soare, de cărți, de prieteni, de orice iese din schema planurilor tale.
Să te plângi doar ție și să nu uiți că fiecare compromis este al tău, că înflorirea grădinii tale va fi mereu motiv de invidie celor ce te urăsc și armă albă celor ce vor să te convingă că ești slab asigurându-se că ai nevoie de ei. Tu, vezi-ți de drum și iubește-ți slăbiciunile ca pe cele mai mari guri de aer ce te încarcă de putere, oricum, în final sunteți doar voi… tu și cu tine! Până la urmă, de fiecare dată când cauți alinarea în grija și cuvintele altora uiți exact ceea ce este mai important! Tu… te ai doar pe tine!