Când crezi că nu mai ai nimic, să-ți amintești de tine!
De dragul a tot ce-ai iubit, cum ai croit destine.
Să mai privești încă o dată al tău copil înfumurat…
Care ți-a fost necontenit un camarad demn de-nfruntat.
Să îți revii din orice vis, să cauți tot ce e real
Și să nu uiți că ce-ai trăit n-a fost nicicând un ideal.
Ce ai făcut de-a lungul vieții, să îți rămână un dezmăț
Și să privești al tău trecut ca pe-al viitorului negoț.
Să vii din când în când spre noi, dar să nu-ți pese iar de lume,
Că ce ai plâns și-ai suferit n-a fost deloc spre-al tău renume…
Căci nimănui nu i-a păsat cum ai muncit din greu, pe brânci
Ca să răsari din munți și mări, să faci din lacrimi niște stânci.
Ți-e necesar să te iubești și să cunoști propria valoare,
Să-ți fii alături doar la rău, la bine toți ți-s încântare!
Să nu te-aplauzi când greșești, să te mustrezi, să fii cinstit,
Că doar așa vei fi un om, nu doar un veșnic rătăcit.