Cum ne luptam înverșunați n-ar fi crezut nici legea firii
Ori cum noi doi împreunați știam fi contra adormirii
Sau cum de când ne-am cunoscut simțit-am tot dintr-o clipire
Ca și cum ți-aș fi fost negoț predestinat din asfințire…
Și, Doamne, ce mă dezmierdai, mă mângâiai cu priviri dulci
Și ca icoană mă tineai la piept, la sân, fără să fugi
Și-oricât ți-am zis să mergi ‘nainte și-n urmă să nu privești
Dovedit-ai, omul meu, cum fără mine nu trăiești
Și mi-ai pus pe la picioare nu pavaj din nestemate,
Ci magie din descântec pentru cele blestemate
M-ai făcut să cred lumina și să-mping al meu sicriu
Spre a mea groapă, fără mine, să mai stau și să-ți mai scriu
Să te-nvăț și eu pe tine ce frumoasă este viața
Și cum soarele răsare când femeia-ți vede fața
Cum se simte o sărutare la final de zi ce duci
Și ce rai e la sculare când de dor nu te usuci.