Din tine n-ar fi putut să iasă niciodată ură, doar învățai. Parcă simțeai cumva că toată indiferența și nemulțumirea urmau să-ți fie izvor de pace și fericire cândva. Sclipeai latent… uitat cumva de lume, uitând parcă menirea pe care o aveai de oboseala așteptării. Cum să mă fi căutat când nu sperai la mine, iar eu cum să te fi citit pe tine… singurul alfabet pe care l-aș fi refuzat?
Eu absorbisem durerea în mine ca un burete dator să însămânțeze în el tot ce-i mai rece și crud. Mă satisfăceau atâtea plânsete cât n-ar fi numărat alții într-o viață zâmbete și îmi lăsam simțurile excitate de toate cuvintele și amintirile amare. Așa trăiam eu. Nemișcată… goală cumva de uman, goală de mine, la ce să-mi fi trebuit când motivul nașterii mele erai tu și eu habar n-aveam să încep să te caut.
M-ai găsit printr-o coincidență… așa naiv să fii oare? Când după toate câte ai dus, când după toate șoaptele pentru care n-ai avut o ureche, când după toate sudorile palmelor care n-au avut ce atinge cu iubire…când după toate tu tot n-ai înțeles că trebuie să înveți să mă ai? Învățasem și eu. Cu ochii ațintiți în tavan și orbită de umbra capetelor lipsite de viață ce se plimbau deasupra mea… eu căutam viața ca mai apoi să te merit, să te primesc și să sclipesc pentru tine.
Cum te-aș putea eu vinde stelelor ca să sclipești pentru altcineva? Cum aș putea eu pune gura-ți umedă și fermecată pe pielea unei străine când buzele tale se potrivesc numai trupului meu? Cum aș putea… cum aș putea să fiu atât de incapabilă să fac ceva ce m-ar conduce către a te pierde? Asta aș putea. De-ar fi… m-aș vinde oricând focului și tot aș arde pentru tine!