Nu am crezut niciodată în veriga slabă… până ce nu m-am transformat în ea. Totuși, de-a lungul anilor am învățat că ceea ce credeam eu despre a fi slab nu are nicio legătură cu adevărul sau, cel puțin, nu cu adevărul despre care am învățat eu. Să fii slab nu înseamnă să plângi, să recunoști frici ori gustul amar al dorului de tine, să fii slab înseamnă doar să te întorci… știi? Acolo unde a durut mai tare, dar erai atât de obișnuit cu peisajul încât ți-era ușor de suportat. Să mergi acolo unde nimic nu e nou și nimic nu te mai poate surprinde, iar urletele încep să ți se pară muzică în timp ce pentru alții sunt clare sunete funerare. Cred că să fii veriga slabă este mai mult decât o alegere și mai cred că abia atunci când ne asumăm asta putem trăi cu adevărat, la urma urmei, cum aș putea descrie satisfacția unui zâmbet fără a ști scrijelitul propriilor unghii pe pereții reci ce mă-nconjoară? Sau… cum aș putea descrie libertatea de n-aș cunoaște izolarea față de propriul eu, de lume și de tot ceea ce înseamnă realitatea…? În fond, suntem doar proiecția tuturor ochilor ce ne privesc, de multe ori, fără a mai conta felul în care ne privim noi și când ești slab, am învățat că recunoașterea te face mai puternic decât ștergerea unei lacrimi care în spate strânge mii și mii de frustrări și zbierete de teamă, iar mâine, nu vei fi mai fericit decât azi când azi ți-a fost un chin? Cred că să fii slab este de fapt despre cine admitem că suntem, iar mai apoi ne spulberăm oricum încet spre falsul răset al unui individ pe care alegem să-l afișăm în următoarea zi.