Mi-așa de silă de-atâta neputință!
de cum mișcați din loc pietroaie, tone-ntregi
și când te umilește dorința de iubire
te faci că nu te-ncape, că nu o înțelegi.
Așa ce mă scârbește purtarea-ți obosită!
cum nu mai poți să duci, cum nu te satisface,
iar ea încă așteaptă, veșnic neostenită
fără să înțelegi cum o arunci în ape…
Care de care tulburi, în valuri lung umbrite
de întuneric, spume, de visuri felurite
în lanuri de părere de rău și de suspin,
dar tu nu vei mai fi nicând al ei alin.
De-ar fi deosebire de luminat mulțimii
între femei și om… s-ar naște iar bărbatul,
în timp ce el ar plânge, ea ar lupta cruzimii,
iar el ar mai juca scena de-a condamnatul!