Sub piatra de mormânt timidă
A unui trup sfrijit de vreme
Stă o copilă spre odihnă
În huma ei făr’ de probleme.
Și nu se-ncumetă nici cerul
Să nu o plângă-n astă zi
Să-i amintească cu mult dor
Ce mult și-ar fi dorit copii.
Sub piatra asta de mormânt
Se odihnește fata ta
Și nici nu știi ce dor îți poartă
Cum strâns în ea te aduna.
Și nici nu știi cum te culege
Și cum te coase din priviri
Pe sânii ei, te poartă-n ceruri,
Iar tu o porți în amintiri!
Îi pare rău, ar mai fi stat
Măcar să-ți simtă noaptea brațul
Iubirea pură, dragostea
Și mângâierea și nesațul!
O doare tare, n-ai ce-i face
Tu de acolo n-o mai scoți,
Iar de mai e, tu, dragul meu
Împărățește-o așa cum poți!
Ea te-o veghea oricum de sus,
Chiar de-n pământ dezmeticește
În timp ce trupul ei flămând
Ușor, încet îi putrezește!