Sper ca într-o zi să-mi amintesc, am fost așa…
udă de lacrimi și umilă de n-aș fi zis cuiva, cândva
acum oare-s mai fericită? mi-am întrecut destinul sumbru?
ori doar mai trec încă un hop spre cadrul meu iubit, lugubru?
Mi-aș dori să îmi promit că nu mă uit,
că mă aud zbierând, vorbind și hoinărind noaptea ca lup
că am să recunosc în poze nu doar un chip brăzdat de urme,
dar un croi lung, bătătorit de toate cele ce-mi sunt urne.
Ce să mai am? Mai vine… poate
doar o minciună, una-n plus,
tu blestemată, dulce moarte…
sosit-ai veac… eu am apus!