Cu cât mai mult,
Cu atât mai bine…
Viața dramă să ne fie!
M-am întrebat de foarte multe ori de ce suntem atât de deranjați de tot ceea ce ne înconjoară și de ce ieșim din casă porniți pe un scandal de parcă o răfuială cu primul care ne iese în cale ne va rezolva nouă frustrările. De aș cunoaște măcar un om căruia să i se fi umplut traista de fericire după vreo două înjurături la coada de la farmacie sau vreo trei dări de ochi peste cap la ușa doctorului și vreo câteva sclifoseli în fața angajaților de la diverse care au nesimțirea să nu se miște puțintel mai repede parcă aș înțelege episoadele astea fără de număr din serialul ,,Cum să fii isteric la nesfârșit?” și poate, Doamne ferește, chiar aș adera la vreo terapie de genul, dar așa?
În fine, țineam neapărat să povestesc despre o doamnă care mai că mi-a luminat ziua când n-aveam chef nici măcar de mine, dar să-i observ pe alții și, totuși, mi-am dezmeticit simțurile zbuciumată fiind de niște urlete și gesturi care mă făceau până și pe mine să mă simt prost că nu-i spun ce trebuia bărba-su să-i fi zis.
,,-Tu înțelegi că stau la ditamai coada și așteaptă oameni la rând în spatele meu că ești tu incapabil? Chiar nu ești în stare de nimic?”
Domnul de la recepție făcându-i semn a replicat: ,,Doamnă, nu e nimeni care așteaptă în spatele dumneavoastră. Unde-i graba?”
La dracu… s-a găsit Batman să salveze situația doamnei care, nu numai că nu voia să fie salvată, ci voia să fie aruncată în flăcările cele mai mari ca să poată stârpi cât mai tare dragonul. Până la urmă… trebuia să se calmeze și ea cumva, nu?
La al doilea ,, în fine” aș adăuga faptul că mă număr într-adevăr printre una dintre cele mai puțin răbdătoare persoane atunci când nu este vorba despre munca mea, iar limitele mele sunt suficient de sensibile încât să stârnesc o mică avalanșă chiar și într-o zonă plină de extaz a Paradisului, dar nu făcând tapet din nervii mei și nici transformându-mă într-o penibilă care recunoaște singură că e incapabilă să se mulțumească cu ceea ce alege. Până la urmă… când iei roșia stricată din magazin nu te întorci la raft să înjuri, rămâi acolo, lângă tocător și treci la planul B sau mai faci o tură până găsești ceva să-ți convină.
Spuneam de drama queen că mi-a luminat ziua pentru că mi-am dat seama de câte ori plec și eu din casă pregătită să arunc prima suliță în coasta cuiva, însă de aici filmul meu s-a rupt pentru că primul zâmbet al omului care are puterea de a înțelege că nu-s alții de vină pentru nemulțumirile lui, nu numai că mă calmează, ci mă mai vindecă un pic de mine și de crezul ăsta conform căruia dacă am dat de-o buruiană, mă umplu până seara de ciulini.
Știi ce mai vindecă? Să pleci nervos de unde vrei tu și să cauți oameni cărora să le zâmbești, să fierbi la foc mic, dar să vezi un om care, poate, are o zi mai proastă ca a ta și să-i zâmbești din priviri, să-l bucuri tu un pic. Ar vindeca să înțelegem că nu toți greșesc voit și că ,,greșeala-i omenească” nu e basm atâta timp cât altă dată nu-ți mai este. Că fiecare dintre noi ar trebui să fie alinare, ci nu călău celuilalt. Vindecă să înțelegi că rănind sau umilind pe alții nu te face mai puternic, ci te transformă în propria victimă în timp ce aduni în tine veninul cu care singur ai să te otrăvești. Știi ce mai vindecă? Să poți să faci rău, să înghiți în sec și să faci cumva, pe ascuns, să fie bine. Aia te vindecă, dar nu de lume, ci de tine!