Dezastru! Ajungi acasă obosit/ă și sătul/ă de toate și dai de o cameră prin care a trecut un copil zvâpâiat cu un tupeu extraordinar! S-a mișcat! Și asta nu e tot! A mișcat cam tot ce a prins în cale, astfel încât în ochii părintelui de cele mai multe ori nu este nimic mai mult decât un dezastru.
N-am vorbit până acum despre perspective pentru că am încercat să nu le definesc, ci să le exemplific prin experiențe, emoții, considerente pe care mi le-am format abia în urma unui lung șir de greșeli pentru care o să fiu veșnic recunoscătoare. De fapt, să fim sinceri, nu știu câți dintre noi am învățat cu adevărat o lecție dintr-o poveste presărată cu miere și dulceață. Toți sau, cel puțin, toți cei asumați, ne-am transformat, am evoluat, ne-am analizat comportamentele și ne-am îmbunătățit personalitățile în urma unor pași nepotriviți care ne-au mai izbit puțin de-ale vieții.
Cum ziceam… perspective! Ne agităm și fandosim despre cum avem dreptul de a avea opinii diferite, de a privi lucrurile așa cum ne dorim, dar nu suntem în stare să recunoaștem că aproape tot ceea ce spunem și facem este influențat de adierile vorbelor din jurul nostru. Vedem lucrurile alb și negru și uităm că-n tot, dar absolut tot e și un bine. Dacă ți-e rău lasă egoismul de-o parte și bucură-te că cei dragi ție sunt sănătoși. Dacă ești trist, plimbă-te și privește oamenii bătrâni cu zâmbetul pe buze după ani și ani de trai plin cu de toate. Când dai greș, nu te plânge, uită-te și-n urma ta și amintește-ți că ai știut să faci și bine, n-a fost să fie. În toate, dar în toate, e și un bine… așa, ca pentru micuța L. N-am să-i spun numele pentru că nu este nicicum necesar, însă îngerul ăsta de copil m-a învățat astăzi o lecție fără ca măcar să fiu acolo. Prin viu grai, printr-o mică istorisire de-a mamei, am învățat că de cele mai multe ori îmi uit calea. Că n-am idee să mă bucur, că ma sec de energie și devin ofuscată de niște lucruri care, privite corect, sunt al naibii de prețioase.
Poza de mai sus este o reacție, un sentiment de-al mamei lui L. care, ajunsă acasă, constată cât de activă a fost micuța și, totuși, cât de multă treabă are proapăt intrată pe ușă. A făcut o poză, îi arată micuței un fel de before and after explicându-i că, din perspectiva ei de mamă, covorul din sufragerie ar trebui să fie doar covor, ci nu teren minat cu jucării, iar dacă ar fi așa, terenul ar trebui golit în urma războiului. L., a cărei perspectivă este infinit mai sănătoasă, este emoționantă și sfâșietoare pentru sufletele astea de adulți a oferit cea mai frumoasă lecție printr-o constatare pe cât de simplă, pe atât de răsunătoare: ,,Dar, mami! Vezi poza asta? Aici, toate jucăriile sunt fericite!”
Ce poate fi mai frumos? Ce exemplu mai bun am putea avea pentru cât de necesar ne este să învățăm ce înseamnă cu adevărat să lași totul de-o parte și să te bucuri de orice, să te bucuri de nimic, să găsești fericirea în orice. Știți ce e mai înălțător? Mai înălțător este modul în care mama micuței și-a umplut sufletul de mândrie, de fericire, de uimire despre cum al ei copilaș a reușit să o învețe că dezordinea e minunată, atâta vreme cât jucăriile… sunt fericite! Ea și-a îmbrățișat copilul sufletește notându-i și apreciindu-i remarca. Ea ne-a povestit nouă această întâmplare și ne-a lăsat, în ciuda umilinței noastre, să avem măcar puțin parte de înțelepciunea și naivitatea pură a unui suflet nepătat de șoaptele și atingerile reci ale vieții.
Să fii fericit ai nevoie de tine și nimic mai mult. Avem nevoie să fim fericiți cu noi, să simțim, să trăim în esența lucrurilor, iar apoi ne vom bucura de orice îmbrânceală a vieții.
La urma urmei, fiți fericiți, căci ,,uite – jucăriile zâmbesc!”
Mulțumesc L.