În câțiva ani petrecuți alături de pitici, adulți și adolescenți am înțeles că cea care învață cu adevărat ceva de la cineva sunt eu… de la ei! Eu doar împărtășesc informații pe care odată ce le-am acumulat, m-am simțit dornică și, totodată, capabilă de a le transfera mai departe spre a le defini ulterior drept competențe. În fapt, profesorul nu este un legiuitor al materiei sale și sub nicio formă un ,,know it all” al domeniului în care activează, un profesor este un om însetat de cunoaștere, de schimb de opinii, de cercetare permanentă și de identificarea soluțiilor optime lămuririi celor mai complicate probleme. Revenind, spuneam că de cele mai multe ori lecțiile îmi sunt predate mie, deși la nivel teoretic eu sunt cea de care depinde ora, așa-i? Eu salut, eu decid când începem predarea, eu aleg subiectele de discuție și tot eu aleg momentul încheierii, însă cu toate acestea, printre picăturile umilelor mele manifestații primesc neîncetat lecții de la ai mei oameni frumoși.
Nu mi-am uitat niciun elev, însă am ales să uit orice moment neplăcut pe care l-am trăit de-a lungul acestui început de carieră, căci chiar și din acelea am învățat ceva. Îmi amintesc cu atâta drag de primul elev ca și cum ar fi azi, îmi amintesc elevi ce mă strigau pe stradă, îmi amintesc elevi ce îmi scriau mesaje de sute de cuvinte, îmi amintesc dincolo de denumirea asta de ,,elev”, oameni. Oameni cu experiențe de viață sau nu, oameni de la care am cules și împreună cu care am evoluat. În articolele în care aleg să vorbesc despre latura profesională a vieții mele se regăsesc doar istorisiri din viața mea de ,,îndrumător”, să nu mai spun profesor, deoarece prin ea am învățat de multe ori că direcția în care mă uit poate deschide mult mai multe drumuri decât îmi pot imagina. Și iar am deviat de la subiect…
Ziceam de fapt că ,,o vorbă doare mai tare ca bătaia” și, de fapt, nu am zis-o eu, ci un om care a început să-mi fie drag fără să-mi propun măcar o secundă să-i port grija. Alături de fiecare elev creez o poveste, învăț fără să vreau ce nevoi are pentru a-i facilita procesul de învățare, cum trebuie să-l abordez pentru a eficientiza relațiile dintre noi sau, mai bine zis, dintre modul în care simte nevoia să primească informația și despre felul în care cunoaște că aceasta se va sedimenta mai bine, ce anume îi cauzează incertitudini și pe ce platfome educaționale se simte pierdut și, nu în ultimul rând, care sunt carențele emoționale în sfera procesului de formare a competențelor ce îl înfrânează ori de câte ori dorește să evolueze. Nu de puține ori am fost în situația de a ne simți stânjeniți de lipsa unor informații, nu de puține ori ne-am trezit în mijlocul unor ore ale căror materii ne dădeau sentimentul că indiferent de performanțele obținute în cadrul altor activități, nesiguranța acelui context ne scădea calitatea statutului de ,,elev model” și, până la urmă, de asta avem nevoie? Să conturăm un tipar al unui elev model? Copiii, dar și adulții, pe parcursul procesului de învățare au nevoie de motivație. Nu exterioară, nu! Au nevoie de un om care să-i îndrume spre a-și găsi motivațiile interioare demne de a-i conduce către țintirea scopului final. Niciodată n-am inoculat elevilor ideea de a le plăcea materia mea, însă i-am învățat că în parcurgerea unui drum, nu-s importante gropile în care calcă, ci treptele pe care le vor urca la final. Așa, din vorbă-n vorbă, discutând despre nereguli ale sistemului sau despre școala, așa cum o cunoșteam, de când eram noi mici, îmi spune despre cum, cu siguranță, o vorbă doare mai tare decât bătaia. Nimic mai adevărat, fie că vine din partea unui dascăl, a unui părinte, a unui om căruia i-ai acordat încrederea ta și, uneori, chiar din partea unui necunoscut. O vorbă doare mai tare decât bătaia pentru că ceea ce lează cuvântul nu poate leza niciodată la fel de adânc pumnul. Doare, că pentru suflet nu cunoști nici leac și nu pui diagnostice pentru a ști de unde s-o apuci și cum să pui problema. E mai rea o vorbă pentru că oricât te-ar durea și te-ar spinteca pe de-antregul n-o poți șterge din suflet sau gând și n-o poți cosmetiza. Bătaia doare, fizic, rănește, sluțește poate, distruge trupuri și calcă în picioare vieți, scapi sau nu. Sunt bătăi din care trupuri firave de copii nu au mai scăpat vreodată, sunt lovituri din care femei și bărbați, oameni adulți au rămas umiliți, schilodiți pe viață din pricina unor surescitări de care alte creaturi cu denumire ironică de ,,ființă umană” nu au fost capabile să se lepede la timp. Și totuși… de râmâi fără o parte din trup găsești calea către uzual, te obișnuiești, înveți să trăiești cu asta prin prisma firii, căci în mod natural suntem construiți spre adaptare, dar de rămâi fără suflet, nu doar inima-ți este împietrită, ci întreaga fire ajungând să-ți simți anulată propria viață.
Doare infinit mai tare vorba, decât palma, căci ceea ce rănește trupul poate fi mângâiat de glas, însă niciodată mâna nu va putea vindeca ceea ce, cu adevărat, a stârpit cuvântul. Doare mai tare, căci sufletul e singurul despre care nu știm nimic, nu îl putem atinge sau simți. nu-i știm culoarea, consistența, nu îi cunoaștem nimic din cele ce-l compun și, cu toate astea, ne stinge încet, încet ori de câte ori îl rănim.
Cândva… am zis că ne dor oamenii, nu clipele…
..O vorbă doare mai tare ca bătaia”, că ce străpunge sufletul nu poate fi ajuns!
Mulțumesc!