Să fii demn este mult mai greu decât ți-ar putea părea până la momentul în care ar trebui să-ți manifești această calitate în tabloul propriei vieți. Demnitatea nu este despre a te da ceea ce nu ești, despre a te închide în interiorul unei rame pe care oricum nu ai ști să o umpli frumos și nici despre a face totul ,,ca la carte”!
Demnitatea ține de alegeri și, mai presus de orice, de curaj. Suntem întotdeauna curajoși în relațiile cu ceilalți și ținem înverșunați piept vieții, însă față de noi înșine alegem de cele mai multe ori minciuna. Nu mi s-a părut niciodată nimic mai murdar decât să te complaci. Să știi că ceea ce ai nu îți mai trebuie, să știi că ceea ce spui că simți nu-ți mai trece prin suflet demult, să faci ca totul să pară frumos când sub preșul de la intrarea casei tale nu se află nimic mai mult decât incertitudinea. Nu mi s-a părut nimic mai nedemn decât să nu fii demn cu tine, adică să îți refuzi efectiv un adevăr pe care îl închizi undeva în cele mai reci și întunecate colțuri ale inimii tale doar pentru a nu ieși din zona ta de comfort. La urma urmei… și durerea poate fi astfel, așa-i?
Sunt oameni care au suferit atât de tare și atât de mult timp, încât și de ar primi fericirea nu ar mai ști ce pot face cu ea. Sunt oameni ale căror lacrimi s-au uscat de atâtea ori pe obrajii încâlziți de furie care, și de ar primi un sărut, nu ar ști cum să-l așeze în amintiri. Sunt oameni pentru care strângerea de mână nu răscolește nimic mai mult decât răni adânci ale unui trup și suflet pierdut. Sunt oameni care în demnitatea lor și-au călcat valorile în picioare pentru susținerea unor ipocrizii care, în fond și la urma urmei, nu hrănesc nimic mai mult decât orgoliul celor care aplaudă de pe margine și invidia celor ce nici n-au cunoscut vreodată liniștea.
Demnitatea înseamnă să înțelegi că ceea ce te-a durut în nenumărate rânduri ți-a ajuns încă de la primul suspin și că singurul în mâinile căruia stă puterea ești tu. Să nu aștepți șă fii lăsat în pace, să nu ceri abandon și să nu implori destinului schimbare. Să faci tu, cu mâinile tale, ceea ce alții oricum n-ar face niciodată pentru tine. Când suferim, oamenii au tendința să ne amintească despre cât de mult au suferit și ei pe lângă noi, că de, așa înțeleg mulți iubirea, loialitatea, prin a ne demonstra că atunci când noi însine cădem pradă, naivi fiind, unei provocări ale vieții, ei au îndurat mai mult, au dus mai multe cruci și au trăit mai multe drame decât am dus chiar noi.
Cum poți tu să fii demn când tot ce faci e să aștepți ca cei de lângă tine să mute fiecare pion sperând că în final, printr-un noroc absurd, vei fi câștigătorul? Cui vrei să demonstrezi că poți și duci lucruri despre care oricum nimeni nu te-ar întreba niciodată, căci crede-mă, în fața tuturor celor pe care îi consideri judecători, ești cantitate neglijabilă.
Valorile sunt ale noastre, ale fiecăruia dintre noi, iar noi suntem singurii ce au capacitatea de a demonstra ceea ce putem face cu ele. Noi, față de noi, suntem singurii îndrituiți a mișca munții atunci când peisajul ne displace și, tot noi, ar trebui să nu uităm niciodată că înainte de a purta rănile altora, n-avem voie să ne rănim pe noi.
Demnitatea este despre curajul de a alege să schimbi tot ce ai construit știind că o poți lua de la capăt oricând. Să te scuturi pe mâini, să-ți umezești fruntea și să privești înainte, doar înainte! În urmă ai fost deja, ai cunoscut, ai învățat și ți-a ajuns.
Demnitatea e în final recunoștința față de sine și soartă. Înseamnă să mulțumești pentru tot ceea ce ai avut, pentru tot ceea ce ai și să înțelegi că pentru tot ceea ce vei avea… ești responsabil tu!