Uită-te la mine, sunt ud din cap până-n picioare
și totuși apa nu m-atinge!
Mi-aș fi dorit s-o pot simți…
când viața mea încă se scurge.
Aș fi privit-o ca un sclav a cărui trudă-i neplătită
nimic mai mult nu meritam
și asta am învățat din viața-mi necinstită
Cum nopți întregi de-a rândul suflete distrugeam!
Poți? Poți să suporți și-acum povara?
de a purta pe umeri universul
mi-aduc aminte cum credeam cândva
că pe-al meu trup stau suferința și progresul.
Eu nu mai pot și-am început să mă evit!
Cum s-am curaj să dau oglinzii?
Un trădător, că nu-s vreun om smerit…
În fond sunt o povară, al lumii găzduit!
În mod normal aș mulțumi
și ploii și oricui mi te-ar fi dat…
dar tot ce fac e să mai stau în fața ta
să-mi amintesc cum eu te-am condamnat.
N-ai să mă ierți vreodată
și-ai să înveți mă vinde,
iar prețul meu nu-i piatră nestemată,
ci doar a mea durere ce inima îmi frânge!
Ți-aduc aminte iar de soarta-mi blestemată.
Vezi și tu cum plouă?
ne va-ngropa pământul.
Iubito, mă scufund!
Dincolo mi-este gândul
Am să îți spun de-acum…
Adio! că nu-i spre revedere
Tu n-ai cum dăinui acolo unde-oi merge
Dar eu sunt bucuros că-n astă ultimă zi
Nu ți-am mai fost povară, dulcele meu copil!