Nu de puține ori intrăm în discuții de care sufletul nostru parcă avea nevoie tocmai pentru a-și valida puțin simțirile sau tocmai pentru a se mai alina în timp ce neputința noastră nu face nimic mai mult decât să îl descurajeze ori de câte ori ia o decizie pentru el. Puțini dintre noi suntem obișnuiți să facem ceea ce simțim, în loc de ceea ce trebuie. Puțini dintre noi aleg durerea răului celui mai mare, dar benefic, în detrimentul unui rău mic pe care îl cărăm adesea pe umerii noștri până când ne epuizează suficient încât să ajungem să credem că acolo ne-am găsit binele, până când zona de confort ne este țesută dintr-o sumedenie de situații pline de disconfort, de emoții negative și înfrângeri ale celor mai adânci dorințe și, totuși, cunoscutul bate de cele mai multe ori noutatea de care fugim cu atâta teamă încât nu înțelegem că frica nu poate izvorî din ceva ce sufletul nu a filtrat niciodată, iar palmele nu au atins.
Nu mereu am crezut asta, însă m-am convins că unele lucruri trebuie plânse și nu râse! Trebuie plânse la fel cum plângem pe cel drag pe care-l pierdem și despre care știm că niciuna dintre lacrimile noastre nu îl va readuce la viață. Pe care-l plângem fără să ne mai amintim o secundă răul pe care ni l-a făcut, ci doar momentele în care zâmbetele și încrederea se încununau pe chipurile noastre. Și-l plângem. O zi, două, săptămâni, luni… unii chiar ani, iar apoi lacrimile se năruie! Nu pentru că uităm sau pentru că putem șterge în integralitate tot ceea ce am trăit alături de acel om, ci pentru că ăsta-i cursul firesc al vieții. Unii oameni ni-s lecții, alții ni-s destin sau încercări și toți, dar absolut toți au un rol atât de important încât numai după ce vom asimila cu adevărat toată substanța de care avem nevoie din acea experiență vom fi pregătiți să plecăm, fără abandon, ci pur și simplu deschiși către nou, către evoluție sau, mai exact, către tot ceea ce am știu că putem deveni, însă n-am fi putut atins altfel.
Pe cât iubim fericirea, pe atât respingem cu înverșunare tristețea și suferința când, de fapt, ele sunt singurele care ne ajută să creștem ori de câte ori refuzăm să acceptăm că cel care cândva a fost locul potrivit în care să ne aflăm, acum nu este nimic mai mult decât un leagăn al fricii de a recunoaște că a avea alte nevoi decât cele pe care ni le-am acceptat până acum este perfect firesc, dacă nu normal…. dar și diferența dintre aceste două lucruri este puțin sesizabilă sau recunoscută de majoritatea oamenilor.
Firește că doare. Pe cine n-a durut măcar o dată? Cine nu a simțit măcăr o dată în viață cum întreaga lume i se năruie și cum toate prigonirile de soartă s-au adunat armat la poarta sa fiind mai pregătite ca oricând să pună capăt a tot ceea ce a însemnat el vreodată? De câte ori nu a trecut și după un timp a venit o suferință și mai mare care nu doar că a umbrit-o pe cea veche, ci ne-a învățat despre cât de mult putem duce… Trebuie doar să vrem. Să vrem să înțelegem că refuzându-ne suferințele nu facem nimic altceva decât să băgăm sub preș ceva ce fierbe în noi suficient încât la un moment dat va ieși la suprafață fără să ne mai semnaleze și ne va consuma firea. Să vrem să plângem morții din viața noastră, indiferent de forma acestora, deschizând astfel noi drumuri către propria noastră dezvoltare. Să vrem să fim noi! Cu bune și cu rele, să ne iubim și să ne acceptăm înainte de a căuta dragostea și aprecierea oricărei alte ființe. Să ne permitem să fim umani, chiar și când tot ceea ce ne fărâmă pare pentru alții adierea unui vânt cald al unei seri de vară. Să ne permitem să revărsăm tot răul sufletului nostru și doar așa vom putea ierta! Pe noi, pe cei ce i-am iubit, pe cei ce ne-au rănit, pe cei ce au venit să plece, pe toți cei ce trec pragul vieții noastre, iar apoi și numai apoi vom ști cu adevărat ce înseamnă fericirea!
Nimeni nu ar fi cunoscut vreodată fericirea, de n-ar fi simțit străpungerile nemiloase ale suferinței!