M-am plâns

M-am plâns de multe ori prin cimitire
Și m-am gândit cum de-am permis să-mi fac
mormânt de piatră să fiu doar eu cu mine
și să mă plâng întinsă lumii pe catafalc?

Nu-mi mai păsa de nimeni, pe mâini și piept scriam
durerile morbide ce nu mă-npăciuiau
Am încercat adesea să plec spre întuneric
unde nimic nu-i dulce ca pentru un nemernic.

Din mine răsăreau fiare din reci adâncuri
și sunete ascultam, de păsări moarte cânturi
În zori de zi urlam și nu voiam s-accept
că nu se termina, groazei eram adept.

Voiam doar să mă sfârtec, să scot cumva la aer
ce-n suflet izolasem, cu mine să mă-ncaier
Voiam doar să sfârșesc un bun blestem rostit
de-o altă vrăjitoare unui alt rătăcit.

Și-am înghițit licoarea, semințele-mi prezise
pe jos stând spumegam, în palme țineam scrise
Dorințe pentru drum, credeam că nu mă-ntorc
a doua zi iar chin, trăiam, dar eram mort.

Eram neputincioasă, puteam spune-adevărul?
Că mă oripilau țipetele și dorul?
De-o oră liniștită, fără fantasme crude
ce inima îmi spălau de ce putea să-ndure…