Când am învățat o parte din culori
Am reținut albastrul doar din privirea ta,
Iar azi din ei a mai rămas
Doar umbra a tot ce-au fost cândva.
Eu știu că nimeni n-are leacul
Cu care știu eu să citesc
Ce simți și tot ce porți în suflet
Fiind așa, acum, un nod vrăjitoresc.
Nici nu mai știu pentru ce mă rog
Să mai cer o zi cu tine?
Cine să-mi dea mie vreun ieri iar înapoi?
Și cui să-i ceri măcar o clipă limpede
Când totul pentru unii la final e în noroi.
M-ai învățat atâta demnitate
Că mă sfârtec în ea văzându-te acum
Și sunt și eu un prizonier cu acte
Și nu pot să te-ajut, nu mai pot, nu acum!
Albastrul din ochii tăi s-a prefăcut în negru
Privirea ta cea blândă îmi urlă ajutor
Și-aș da orice să pot, măcar pentru-o secundă
Să simt ce simți și tu, să fiu un visător…
Nici să nu-mi spui cât doare lumea ta de-acum
Și dacă o blestemi, crede-mă, și eu,
Cu asta nu te-nveți, doar taci și-nduri mereu
Până când o vrea să te cheme Dumnezeu.
Eu nu știu ce-am să fac și doar așa îți mai vorbesc
Credeam c-am apucat să învăț multe de la tine,
Dar gustul ăsta amar mi-e atât de nefiresc
Eu nu știu, scumpa mea, nu știu să trăiesc fără tine!