360, bunico!
Atâtea sunt de când eu scriu
Și multe le-am pierdut,
Le-am rătăcit, mămico!
Ție nici măcar nu mai pot să ți le-nchin…
Într-o familie dacă numeri mulți
Eu număram prin tine poate zeci, mii de persoane
Mi-ai fost tot, chiar de nu-ndrăzneam să spun
Mi-ai fost speranță, dor, învățătură de milioane!
360, bunico!
Și jur că n-am să mă opresc de dragul tău…
Cândva o să te amintesc râzând, acum nu pot, te am…
Dar doare rău!
Dac-aș putea să te înlocuiesc cu mine,
Să-ți dau puțin din tinerețea mea,
Aș face-o, îți pot jura, în fine
Nu mai contează, doar nu-i decizia ta…
Îmi amintesc atâtea sâmbete frumoase
Atâta dor cu care te strigam să ieși
Și cele mai frumoase mâini și calde
Cu care m-atingeai și cu care nu mai țeși.
Îmi amintesc cum ziceai de bătătură
Să am grijă de ea și să n-o dau vreodată
Și ți-am jurat și mă țin cu zbătătură
Să fie locul meu, în casa ta de fată.
Ai construit tot pe pământul gol
Și am să povestesc și asta, îți promit!
Din viața ta toți merită un fruct
Oricât ar fi acum de blestemat și otrăvit.
Tu ai trăit prea multe și le-ai dus prea frumos
Să nu-nvețe și alții tot harul tău Divin
Îți mulțumesc, iubito, ca m-ai ales pe mine
Să fiu eu floarea ta, garoafa, acum… mă-nclin!