Nu îmi amintesc nimic din ce am scris
Cum să-ți recit ce-am scris noaptea pe hârtie?
Respiri așa de sacadat și disperat
Și-mi ceri făr’ să respiri să îți zic o poezie.
Mai că aș spune cât ești de ciudat
Ori sunt chiar eu nebunul din povestea mea
Nu știu de ce nu crezi, îți repet și poate știe
Cineva, oriunde o fi ce tot cauți în neștire.
Tu chiar nu poți să nu insiști
Acum că nu mai încetezi
Îmi vine parcă-n minte- un vis
Și nu-i povestea despre capra cu trei iezi.
Ceva cu o femeie plângând, sorbind un vin
Ce-și numără pe trup semnele și durerea
Și scrie și aruncă foi lovindu-se de-un nuc
Sub care tot blesteamă viața-i și neplăcerea.
Să fie ea cea de o cauți?
Eu chiar nu știu, să pleci din poarta mea!
Ce cunoscută-mi pare și vorba asta
Puțin, dar doar puțin parcă te știu
Dumneata…?
Să fii tu eu? Cum să mă cauți?
Cum să trăim în același univers?
De ce ești disperat să-ți spun secretul meu?
De ce faci toate astea-n amintirea unui vers?