De multe ori mi-am regăsit picioarele afară dintr-un cearșaf și de fiecare dată am simțit lucruri diferite. Uneori era cearșaful unui spital care mai suportase rănile, durerile, urletele multor altora înaintea mea. Alte ori era cearșaful pe care încercam să mă relaxez la masaj. Au fost și dăți în care picioarele-mi ieșeau din propriul pat în bucuria vizionării unui film sau în dezastrul unor nopți atât de îndurerate, încât nu mai știam cum să număr minutele până să se îngâne noaptea cu ziua, așa cum spunea bunica mea.
Până la urmă, pentru mulți ultimul cearșaf rece vine și cu eticheta conținând sumarul vieții noastre. Un nume, data la care ne-am nascut, ora morții și cam atât. Nu știu câți care nu au trăit moartea pe propria piele înțeleg că nu e nicidecum momentul crunt al unui final, ci mai degrabă începutul unei liniști pe care mulți l-au căutat cu disperarea zilelor transformate în ani. Și până la urmă? Câți dintre cei ce nu ajung pe masa de autopsiere chiar mor de așa zisa moarte naturală? Adică… moartea de inimă rea, de exemplu, chiar să nu existe și să fie năluca gurilor spurcate ale atâtor generații trecute? Sau așa explică medicina ceea ce n-are habar să găsească, prin misteriosul vieții?
Nimic nu e pentru totdeauna, iar cel mai mare dar al vieții e de fapt iubirea de sine. Să știi că orice faci, e ceea ce ți-a adus ție pacea. Că atunci când iubești, o faci curat. Că atunci când ești furios, pui tot sufletul acolo. Că atunci când plângi, plângi cu toată inima. Iar când ierți, să recunoști că nici măcar nu ai nevoie de asta dacă tu ești bine cu tine. Până la urmă, cine să ierte cui ceva, când suntem doar noi și ceea ce alegem să primim sau nu în viața noastră?
Prima oară când am simțit miros de moarte eram atât de mică încât mă bucuram să îi fiu martor ca un martor al unui miracol pe care parcă nimeni de acolo nu-l cinstea. În supărarea tuturor , în strigăte ridicole de ”unde pleci și cui mă lași?” puteam vedea doar pacea celui de pe masă. Apoi, mi-am dat seamă că felul în care o văd eu e felul în care doar cei cărora le era sortit să treacă prin ceea ce au trecut oamenii ca mine puteam să vadă.
Și din mizerie am făcut curat
Că eu prin moartea mea și-a ta mă spăl
Că dintr-un înger eu nu am să fiu drac
Și nici acum, nici mâine nu am să mă răscol.
Eu am să văd de drumul meu
Și moartea am s-o caut
Doar ca s-o mângâi și rezolv
Cum mi-e darul de aur!