N-a fost niciodată o zi în care să doară mai puțin. Singurătatea depinde atât de mult de consistența pe care o atribuie fiecare încât cel care crede că îi poate oferi definiție nu e nimic mai mult decât un alt individ pe care-l prostește viața cu trucurile ei. Când totul ajunge la final e însă cel mai interesant. Îmi amintesc ochi și priviri pe care îi compar zi de zi cu momente opus. Ai văzut vreodată cum aceeași pereche de ochi privește moartea îngrozită și bucuria cu lumina unor lacrimi ce par să izvorască de nicăieri?
Omul e singura ființă capabilă de metamorfoza de care pământului în sine îi e scârbă și de care cărțile din orice religie se îngrozesc în timp ce le condamnă și răspândesc diavolului. Când doare ceva, doar cel ce simte durerea poate să atribuie un nivel al acesteia, în timp ce toți ceilalți se zbat să știe mai bine decât toți ceilalți cum se fărâmă exemplarul. În fapt, ne batem în măsurarea morții fiecăruia.
Singurătatea e pentru unii spânzurătoarea lină sub care se mai așază câte-un scaun întocmai la momentul la care finalul ar fi putut fi înfăptuit. Și iar doare, iar trage o gură de aer și iar te învinețește de atâta speranță. Când ai oameni lângă tine după ani în care știi care e mersul doar aștepți. E un proces atât de simplu pe care unii se chinuie să-l împopoțoneze și așeze pe hărți alambicate. Oamenii vin și deja știu că pleacă. Nu când, dar că! De fiecare dată când promisiuni sunt sădite în liniște, în spatele lor zac inundații de lacrimi și dureri nemărginite. De fiecare dată când promisiuni sunt făcute la început, pe după colțul finalului lor zac dezamăgiri gată să distrugă cel mai frumos vis. De fiecare dată când crezi că acel cineva va fi lângă tine, ai reușit. Contractul vieții tale e semnat, iar pasul gropii de unde frigul vine plăcut și aspru în același timp, începe.
Tu când ai murit ultima oară? Nici nu mai știi ce e de fapt în tine…