Așa iubesc ploaia și nici n-am apucat să îți arăt
Și ca un semn din cer, paharul tău s-a spart!
Eu l-am păstrat cumva să-ți mai văd conturul gurii
Și să mă mint că pot să-ți fiu femeia întorsăturii…
Când plouă așa tare, iar altora ziua le strică
Eu mi-amintesc de câte ori credeam că nu am s-o mai simt
Și d-aia tot ce-i mai închis pe mine mă ridică…
Mi-ar fi plăcut atât de mult să pot să te alint.
Paharul ăla cu picior s-a sfărâmat în palma mea
Un ciob mai ascuțit mi s-a înfipt în piele
L-am scos așa de rece, cum vezi la cinema
Cum pleci și tu mereu pregătit să-mi fii smicele.