A fost un timp în care vrând să mă cucerești mă văitai pe mine
Te întrebai cum cel care mă poartă nu știe durerea mea,
Cum nu mă prețuiește ca pe-o operă de artă,
Iar azi… azi am ajuns să fiu întrebarea ta!
Nu înțeleg cum din iubirea asta pură
Tot ce am scos din tine au fost stive de reproșuri
Și cum din ce ți-am spus, cum e omul, câte-ndură
Mi-ai pus doar flori pe cruce, eu le-adun și-mpletesc coșuri.
În cimitire m-am simțit cel mai iubită
Acolo-n liniștea de o primesc
Acolo unde nimeni nu ma judecă de-s sau nu fericită
Și unde vântului ce bate îi e frică să nu înnebunesc…
M-ai învățat tacit o singurătate sumbră
Cum o vezi tu, eu o simt doar ca salvare
M-așez mereu apusuri să văd de sub salcia scundă
Și-aștept de jos să simt când e vremea o chemare!
Ca să revin de tine care tot vorbești de despărțire
Și despre cum eu am să te uit și-abandonez
Îți spun, deși degeaba, pentru tine-nchipuire
Tot ce simți tu ca frică de viitor, eu am prezent… citez!
Tu știi ce faci, eu nu-ți mai cer nimic
De fapt, încă o fac, dar le-am redus treptat
Și tot încerc să merg, să pot s-ajung unde-n cuvinte
Să nu pot să descriu toate cele pentru care tac.
De trebuie să răstorn pământul
Și să urăsc ce-a mai uman rămas în mine
Pentru insigna mea am să vând tot ce-i lumesc,
Iar tu mă poți urî, cum o faci și-acum, în fine,
Iar eu numai de bine te vorbesc și povestesc…